Revista de Filosofie Analitică Volumul I, 1o, Iulie-Decembrie 2007, pp. 109-126
    
     
     
    
    ARGUMENTELE LUI JOHN STUART MILL PENTRU PRINCIPIUL NON-INTERVENŢIEI
    Cristian DUCU
    Universitatea din Bucureşti
    
       
    The  aim  of  this  paper  is  to  examine  Mill’s  arguments  for  non‐ intervention  as  they  are  presented  in  his  A  Few  Words  on  Non‐ Intervention, a text that has been neglected for a very long time. The first  step  I  take  is  to  present  his  entire  approach  as  depended  on  a  distinction  between  civilized  people  and  barbarians.  From  this  perspective,  the  general  claim  that  Mill’s  point  on  non‐intervention  is  contradictory  to  his  utilitarianism  can  be  easily  rejected.  Based  on  this  distinction, I claim that Mill considers barbarians as incapable of moral  judgments and lacking the practice of obeying the rules, one thing that  justifies  colonization  or  conquering  neighboring  barbarians.  In  the  second  part,  I  try  to  show  that  Mill’s  A  Few  Words  has  two  distinct  sections:  in  the  first,  he  discusses  two  accusations  brought  by  the  adversaries  of  Great  Britain  –  egotism  and  paternalism.  In  the  last  section,  he  focuses  on  the  foundation  of  the  principle  of  non‐ intervention  because  he  wants  to  reject  the  idea  that  there  can  be  a  unique measure in international relations. His interest is represented by  a  principle  of  non‐intervention  which,  although  universal  in  the  sense  that  it  should  be  employeed  as  basis  of  international  relations,  takes  into  account  the  various  situations  virtually  possible  on  the  international stage. 
    Keywords:  non‐intervention,  paternalism,  egotism,  international  relations,  conflict ethics, John Stuart Mill. 
    
        Există vreun motiv pentru care să considerăm intervenţia americană în Irak  ca  fiind  justificată  sau  justificabilă?  Ar  trebui  ca  vreo  ţară  să  interfereze  în  afacerile interne ale unei alte ţări cu scopul de a proteja minorităţile, cetăţenii  în  general,  artefactele  religioase  sau  siturile  arheologice,  mediul  ori  speciile  pe  cale  de  dispariţie?  Ar  trebui  să  prevenim  un  eventual  conflict  prin  intermediul unor acţiuni preventive? Avem vreun argument pentru a lăsa o  populaţie  vlăguită  de  sărăcie  să  lupte  singură  împotriva  unui  regim  dictatorial? Sau ar trebui să ajutăm opoziţia să răstoarne acel regim? Cu alte  cuvinte, mai este aşa‐numitul principiu al non‐intervenţiei aplicabil astăzi? 
    ISSN: 1843-9969 | http://www.srfa.ro/rfa/pdf/2007_1_09_ducu.pdf
    
    Cristian Ducu
    
    Aceste  întrebări  ne  frământă  azi  la  fel  cum,  în  urmă  cu  150  de  ani,  se  întâmpla  şi  cu  John  Stuart  Mill.  Însă  începând  cu  anii  ’70,  ’80  ai  secolului  trecut,  chestiunea  non‐intervenţiei  şi‐a  găsit  un  nou  drum  în  dezbaterile  privind relaţiile internaţionale, de data aceasta fiind susţinută de convenţii şi  reguli la nivel internaţional adoptate sau modificate după încheierea celui de‐ al  Doilea  Război  Mondial. 1   În  al  doilea  rând,  cu  lucrarea  Just  and  Unjust  Wars 2   a  lui  Michael  Walzer  şi  criticii  săi, 3   tema  aceasta  a  primit  o  nouă  abordare.  Ca  urmare,  noi  concepte  au  fost  introduse,  e.g.,  intervenţia  umanitară, acţiuni preventive, iar unele dintre cele vechi au fost reconsiderate,  e.g., auto‐determinarea, coerciţia, războiul drept (sau justificabil).  John Stuart Mill s‐a confruntat cu aceeaşi dilemă atunci când scria Câteva  cuvinte  despre  non‐intervenţie 4   şi  Despre  libertate 5   (amândouă  datând  de  la  1859),  sau  când  discuta  Chestiunea  Spaniolă. 6   Lumea  în  care  el  trăia  era  încă  dominată  de  ideea  de  Imperiu.  Coloniile  britanice,  franceze,  spaniole, 
    * Acest articol reprezintă o versiune modificată a textului J.S. Mill’s Arguments on Non‐ Intervention,  inclus  în  volumul  Proceedings  of  the  International  Conference  “John  Stuart  Mill.  1806‐2006,  University  of  Bucharest,  November  3‐4,  2006,  editat  împreună  cu  Valentin Mureşan (Editura Universităţii din Bucureşti, Bucureşti, 2007, pp. 153‐174).  1 Convenţiile de la Geneva (I‐1864, II‐1949, III‐1949, IV‐1949, revizuite de mai multe ori)  şi Protocoalele Adiţionale (I & II‐1977); Tratatul de la Washington (1949); Protocolul pentru  protecţia  bunurilor  culturale  în  caz  de  conflict  armat  (1954);  Convenţia  asupra  interzicerii  tehnicilor de modificare a mediului în scopuri militare sau în oricare alte scopuri ostile (1977).  2 Michael Walzer, Just and Unjust Wars. A Moral Argument with Historical Illustrations;  Basic Books, New York, 1977.  3 Vezi replicile lui Walzer din articolul său The Moral Standing of States: A Response to  Four Critics, apărut în revista “Philosophy and Public Affairs”, vol. 9, 1980, nr. 3, pp.  209‐229.  4  J.S.  Mill,  A  Few  Words  on  Non‐Intervention;  în  J.S.  Mill,  Collected  Works,  vol.  XXI:  “Essays  on  Equality,  Law  and  Education”;  Ed.  J.M.  Robson,  University  of  Toronto  Press,  Toronto,  1984,  pp.  118‐124  (publicat  iniţial  în  “Fraser’s  Magazine”,  LX,  December  1859,  pp.  766‐776).  De  aici  înainte,  voi  folosi  abrevierile  şi  paginaţia  standard  pentru  a  trimite  la  scrierile  lui  Mill  din  ediţia  Collected  Works.  Când  voi  trimite la alte ediţii, referinţele vor conţine atât numele editorului cât şi anul apariţiei.  5  J.S.  Mill,  On  Liberty;  în  J.S.  Mill,  Collected  Works,  vol.  XVIII;  Ed.  J.M.  Robson.  University of Toronto Press, Toronto, 1977, pp. 213‐310.  6 J.S. Mill, The Spanish Question; în J.S. Mill, Collected Works, vol. XXXI: “Miscellaneous  Writings”; Ed. John M. Robson, University of Toronto Press, Toronto, 1989, pp. 359‐ 388.  Este  foarte  interesant  de  observat  câte  dintre  ideile  lui  Mill  îşi  găsesc  correspondent  în  chestiunile  actuale  de  politică  europeană;  de  exemplu,  ideea  unui  ‘serviciu  general  de  poliţie  la  nivel  European’  (“general  European  police”)  (ibid.,  p.  374). 
    110
    
    Revista de Filosofie Analitică, I, 1o, 2007
    
    daneze,  tirania  precum  şi  intervenţiile  discreţionare  în  afacerile  interne  ale  altor state erau toate parte din realitatea acelor vremuri. Însă contrar tuturor  posibilelor  similarităţi  sau  revitalizări  ale  argumentelor  filosofului  britanic, 7   intenţia mea în articolul de faţă nu este aceea de a oferi o prezentare a ceea ce  încă prezintă valoare pentru lumea noastră din viziunea lui Mill despre non‐ intervenţie.  Argumentul  pe  care  voi  încerca  să‐l  formulez  în  paragrafele  următoare  este  acela  că  viziunea  lui  Mill  cu  privire  la  non‐intervenţie  necesită  o  mai  mare atenţie din partea cercetătorilor înainte de a emite orice judecată despre  relevanţa  sa  pentru  situaţia  actuală.  Personal,  prefer  un  efort  de  înţelegere  mai  bună  a  problemei  înainte  de  a  trece  la  analiza  relevanţei  sale;  iar  miza  acestui articol este de a propune doar primul pas, unul care rar a fost făcut.  De exemplu, A Few Words a fost neglijată de către cercetători pentru o lungă  perioadă  de  timp,  iar  argumentele  sale  sunt  încă  mai  mult  sau  mai  puţin  necunoscute. 8  Carol Prager vorbeşte despre două lucruri care au contribuit la  această  situaţie:  a)  Şcoala  Engleză  de  relaţii  internaţionale  s‐a  “ocupat  mai  mult de noţiunea de ordine internaţională”, în timp ce “Mill s‐a preocupat în  principal de intervenţie”; 9  şi b) legătura lui Mill cu Compania Indiei de Est şi  faptul că era “un fervent suporter al Imperiului.” 10  Cred că argumentelor lui Prager ar trebui să li se adauge un al treilea, şi  anume  acela  că  pare  să  existe  o  contradicţie  între  opiniile  lui  Mill  despre  relaţiile  internaţionale  şi  cele  de  morală  şi  politică.  Mai  precis,  pare  să  fie  vorba  de  o  contradicţie  între  “principiul  non‐intervenţiei”  şi  ceea  ce  el  numeşte  ‘Principiu  Utilitarist  al  Celei  Mai  Mari  Fericiri’. 11   Dacă  scopul  acţiunii  umane,  care  este  de  asemenea  şi  standardul  moralităţii,  constă  în  respectarea  acelor  reguli  şi  precepte  de  conduită  umană  care  asigură  “o  existenţă scutită cât se poate de mult de durere şi bogată cât se poate de mult  în delectări” 12  întregii omeniri (to all mankind) şi în cea mai mare măsură (to the 
     De exemplu, acele revitalizări încercate de Michael Walzer, care îi datorează foarte  mult lui Mill.  8  În  ultimii  treizeci  de  ani,  noul  val  de  teoreticieni  din  domeniul  relaţiilor  internaţionale au ajuns să‐l cunoască pe Mill prin ochii lui Walzer.  9 Carol A.L. Prager, Intervention and Empire: John Stuart Mill and International Relations;  în “Political Studies”, vol. 53, 2005, pp. 621‐640. See p. 621.  10 Ibid., p. 621.  11  J.S.  Mill,  Utilitarianism;  în  J.S.  Mill,  Collected  Works,  vol.  X:  “Essays  on  Ethics,  Religion and Society”; Ed. J.M. Robson, University of Toronto Press, Toronto, 1985, p.  214. Vezi şi traducerea românească în: Valentin Mureşan, Utilitarismul lui John Stuart  Mill; Paideia, Bucureşti, 2003, pp. 278‐279.  12 Utilitarianism, CW X: 214; Utilitarismul [Mureşan, 2003] p. 279. 
    7
    
    111
    
    Cristian Ducu
    
    greatest extent possible), atunci cum putem să fim de acord cu principiul non‐ intervenţiei în situaţii în care oamenii suferă în cea mai mare măsură aşa cum  se  întâmplă  în  regimurile  despotice?  Oare  nu  putem  justifica  suficient  intervenţia unui stat în afacerile interne ale altuia în cazul în care o guvernare  nedemocratică  îşi  torturează  supuşii  şi  îi  transformă  în  sclavi?  Şi  mai  ales  atunci când avem de‐a face cu o ţară vecină?  În  acest  context,  unii  autori  au  preferat  să  vorbească  despre  o  aşa‐zisă  inconsistenţă  şi  între  colonialismul  lui  Mill  şi  utilitarismul  profesat  de  el.  Acest punct va deveni mai clar atunci când mă voi referi la poziţia sa pretins  paternalistă. 13    O distincţie necesară: civilizaţi vs. barbari  În  schimb,  E.M.  Souffrant,  în  volumul  său  Formal  Transgression:  John  Stuart  Mill’s  Philosophy  of  International  Relations, 14   susţine  că  nu  există  nici  o  contradicţie între teoria morală a lui Mill şi principiul non‐intervenţiei. Cheia  pentru  a  rezolva  această  aparentă  confuzie  o  reprezintă  distincţia  pe  care  filosoful britanic o introduce în mod special în A Few Words, şi anume între  popoare/state civilizate şi cele barbare.  Această  distincţie  este  doar  angajată  în  Utilitarianismul,  iar  din  acest  motiv ea este de foarte multe ori scăpată din vedere de comentatorii lui Mill: 
    “Prin  urmare,  orice  condiţie care  e  esenţială  pentru  starea  de  societate  devine  tot  mai  mult  o  parte  inseparabilă  a  concepţiei  fiecăruia  cu  privire  la  starea  de  lucruri  în  care  s‐a  născut  şi  căreia‐i  este  destinată  fiinţa umană. Acum, dacă lăsăm la o parte relaţia dintre stăpân şi sclav,  e  evident  că  o  societate  a  fiinţelor  umane  e  imposibil  de  realizat  pe  o  altă bază decât aceea care ţine cont de intereselor tuturor. O societate a  oamenilor  egali  poate  exista  numai  pe  baza  înţelegerii  faptului  că  interesele  tuturor  trebuie  tratate  în  mod  egal.  Şi  cum  în  toate  stadiile  civilizaţiei orice persoană, exceptându‐l pe monarhul absolut, are egali, fiecare  e obligat să trăiască în aceşti termeni cu cineva; şi fiecare epocă marchează  un pas înainte în direcţia unei stări de lucruri în care ne va fi imposibil  să  trăim  în  alţi  termeni,  în  mod  permanent,  cu  oricine.  În  felul  acesta 
    
      Anthony  Ellis,  Utilitarianism  and  International  Ethics;  în  Terry  Nardin  &  David  R.  Mapel  (eds.),  Traditions  of  International  Ethics;  Cambridge  University  Press,  Cambridge, 1992, pp. 158‐179 (pentru acest argument: pp. 166‐167).  14  E.M.  Souffrant,  Formal  Transgression:  John  Stuart  Mill’s  Philosophy  of  International  Relations; Rowman & Littlefield, Lanham, 2000. 
    13
    
    112
    
    Revista de Filosofie Analitică, I, 1o, 2007
    
    oamenii  devin  treptat  incapabili  să  conceapă  o  stare  în  care  să  desconsidere total interesele celorlalţi.” 15  “Iar aceasta [consideraţia că vitregiile vieţii, suferinţele fizice sau de altă  natură  nu  fac  ca  o  fiinţă  umană  să  nu  fie  capabilă  de  a  fi  fericită]  conduce la adevărata evaluare a ceea ce spun criticii [utilitarismului] cu  privire  la  posibilitatea  şi  obligaţia  de  a  învăţa  să  trăim  fără  fericire.  Neîndoielnic, este posibil să trăim fără fericire; o fac involuntar nouăsprezece  oameni  din  douăzeci,  chiar  şi  în  acele  părţi  ale  lumii  care  sunt  cel  mai  puţin  adâncite în barbarie […]” 16 
    
    Coroborând ceea ce Mill spune în primul fragment citat cu ceea ce găsim în  alte  locuri, 17   putem  deduce  că  el  pretinde  că  în  statele  civilizate,  supuşii  primesc  tratament  şi  recunoaştere  egală  a  intereselor  lor,  în  timp  ce,  în  cele  barbare, relaţia tipică este cea dintre stăpân şi sclav, unde interesele fiecăruia  sunt total pierdute din vedere.   O  altă  chestiune  importantă  este  aceea  că,  dacă  moralitatea  presupune  respectarea regulilor şi preceptelor conduitei umane, atunci barbarii nu vor fi  niciodată  agenţi  morali.  Ei  sunt  incapabili  să  recunoască  reguli  de  comportament şi, evident, să respecte chiar şi pe unele impuse din afară. Mai  mult decât atât, ei vor putea continua să trăiască şi fără fericire; nu vor fi în  nici un fel tulburaţi de existenţa unei nedreptăţi, iar hărţuirile de orice fel vor  fi un mijloc de a obţine ceea ce doresc.   Incapacitatea barbarilor de a fi agenţi morali poate fi asemănată cu aceea  a copiilor, care nu sunt încă suficient de maturi pentru a lua decizii şi, prin  urmare,  nu  ei  poartă  responsabilitatea  pentru  faptele  lor  ori  pentru  ceea  ce  vor  deveni,  ci  tutorii  lor.  În  acest  sens,  barbarii  nu  vor  recunoaşte  o  nedreptate decât în cazul în care acea nedreptate atinge interesele lor proprii. 
    
     Utilitarianism, CW X: 231 (trad. Mureşan [2003] p. 298). Sublinierea mea.    Utilitarianism,  CW  X:  217  (trad.  Mureşan  [2003]  p.  282,  cu  modificările  mele).  Sublinierea îmi aparţine. Vezi şi infra, CW X: 217 (Mureşan [2003] p. 281, § 14).  17  Anterior  celui  de‐al  doilea  loc  citat,  Mill  încercase  să  traseze  o  distincţie  între  ‘minţile  cultivate’  şi  cele  ‘necultivate’.  El  spune:  “O  minte  cultivată  –  nu  mă  refer  la  cea  a  filosofului,  ci  la  orice  minte  pentru  care  s‐au  deschis  fântânile  cunoaşterii  –  găseşte izvor de inepuizabil interes în tot ceea ce o înconjoară: în obiectele naturii, în  realizările  artei,  în  închipuirile  poeziei,  în  întâmplările  istoriei,  în  căile,  trecute  şi  prezente,  parcurse  de  umanitate,  ca  şi  în  perspectivele  ei  viitoare.  […]  Nu  există  absolut nici un temei inerent naturii lucrurilor în virtutea căruia un nivel de cultivare  a  minţii  suficient  spre  a  trezi  interesul  intelectual  pentru  asemenea  teme  de  contemplare  nu  ar  reprezenta  moştenirea  oricărei  persoane  născute  într‐o  ţară  civilizată.” (trad. Mureşan [2003] pp. 280‐281, §§ 13‐14) 
    15 16
    
    113
    
    Cristian Ducu
    
    Dar voi reveni asupra acestei idei atunci când voi discuta despre respingerea  de către Mill a acuzaţiei de egoism adusă Coroanei Britanice.  Acum,  distincţia  între  oamenii  civilizaţi  şi  barbari  îţi  primeşte  tratamentul cel mai amplu în A Few Words, unde Mill are nevoie de ea cel mai  mult, şi anume când trebuie să explice relaţia dintre state aflate atât în relaţii  în care există echilibru al puterii cât şi în relaţii în care există dezechilibru.  
    “În primul rând, regulile moralităţii internaţionale obişnuite presupun  reciprocitatea. Însă barbarii nu vor răspunde în acelaşi fel. Nu se poate  conta pe ei că vor respecta vreo regulă. Minţile lor nu sunt capabile de  un  efort  atât  de  mare,  nici  voinţa  lor  nu  se  află  suficient  sub  influenţa  unor  motive  îndepărtate  (distant  motives).  În  al  doilea  rând,  naţiunile  care sunt încă barbare nu au depăşit perioada în care este mai degrabă  în  beneficiul  lor  să  fie  cuceriţi  şi  supuşi  de  străini.  Independenţa  şi  naţionalitatea,  atât  de  esenţiale  creşterii  şi  dezvoltării  unei  populaţii  mult  mai  avansate  pe  calea  îmbunătăţirii  lor,  sunt  în  general  impedimente pentru ei. [...] dar barbarii nu au nici un drept ca naţiune,  cu excepţia dreptului la un asemenea tratament care, într‐o perioadă cât  mai timpurie, să li se potrivească pentru a deveni una [o naţiune].” 18 
    
    Barbarilor, spune Mill, le lipseşte practica respectării regulilor, legilor şi cea a  reciprocităţii  în  relaţiile  lor  cu  alţii.  Dacă  o  societate  civilizată  presupune  existenţa  unui  sistem  de  legi  şi  instrumente  de  coerciţie, 19   barbarii  nu  sunt  pregătiţi  pentru  auto‐determinare.  În  schimb,  singura  lor  modalitate  de  a  rezolva lucrurile este cu ajutorul forţei brute, intelectul lor nefiind capabil să  recunoască  un  statut  particular  în  comunitatea  lor  locală  şi  în  cea  internaţională ori să ia decizii singur.  Un  al  treilea  element  al  distincţiei  menţionate,  mergând  puţin  mai  departe,  este  acela  că  supuşii  statelor  civilizate  dezvoltă  un  simţ  al  apartenenţei,  al  cetăţeniei,  i.e.,  naţionalitatea.  Barbarii,  potrivit  lui  Mill,  un  vor simţi niciodată că aparţin aceleiaşi naţiuni. Ei se află încă la momentul în  care  insuficienta  dezvoltare,  civilizare  a  lor  nu  le  permite  să‐şi  recunoască  reciproc  dreptul  la  coexistenţă  în  cadrul  aceleiaşi  comunităţi,  cât  mai  puţin  stingheriţi de intervenţia societăţii. 20 
    
     A Few Words, CW XXI: 118‐119. Italicele îi aparţin lui Mill.    J.S.  Mill,  Austin  on  Jurisprudence;  în  J.S.  Mill,  Collected  Works,  vol.  XXI:  “Essays  on  Equality,  Law,  and  Education”;  University  of  Toronto  Press,  Toronto,  1984,  pp.  167‐ 205.  20  Pentru  o  discuţie  detaliată  cu  privire  la  rolul  societăţii  în  viaţa  individului,  a  se  vedea capitolul al IV‐lea, “Despre limitele autorităţii societăţii asupra individului”, al  lucrării Despre libertate (Iliescu [1994], în special pp. 97‐110.) 
    18 19
    
    114
    
    Revista de Filosofie Analitică, I, 1o, 2007
    
    Un al element care distinge între popoarele civilizate şi cele barbare este  impulsul  pe  care  îl  simt  cei  dintâi  în  a  se  îmbunătăţii  (self‐improvement). 21   Dacă ne întoarcem la Utilitarismul, putem înţelege acum de ce Prager crede că  barbarii, potrivit filosofului britanic, nu caută să se îmbunătăţească: “probabil  din lipsa unei virtuţi.” 22  Fără virtute, i.e., excelenţa (excellence) fiinţei umane,  Principiul Celei Mai Mari Fericiri este un lucru abstract. Ambele, virtutea şi  Principiul,  contează  pe  acest  impuls  de  auto‐îmbunătăţire  al  indivizilor  civilizaţi.  Prager spune de asemenea că “un alt indiciu cu privire la ce a intenţionat  Mill  prin  ‘barbar’  poate  fi  găsi  în  discuţia  lui  despre  ‘primitiv’,  unde  el  remarcă  că  situaţia  ‘naturală’,  ‘primitivă’  a  omenirii  este  ‘o  condiţie  a  unei  tiranii care este mai universală decât orice altă formă de viaţă civilizată.’” 23      Chestiunea non‐intervenţiei  Întorcându‐mă la A Few Words, nu sunt de accord cu opinia comună că  principala  preocupare  a  lui  Mill  în  acest  text  o  reprezintă  despotismul  sau  tirania de vreun fel. 24  Dar trebuie să admit că ipoteza lui Prager este cea mai  interesantă  şi  încurcată  dintre  toate.  Ea  consideră  că  biografia  lui  Mill  a  condus la formarea multora dintre ideile sale, iar în cazul de faţă la viziunea  sa  asupra  non‐intervenţiei.  După  cum  afirmă  Prager,  punctul  de  plecare  ar  putea să‐l fi constituit “variatele forme de hărţuire” pe care Mill a fost nevoit  să  le  suporte  de‐a  lungul  vieţii  sale:  de  la  tirania  tatălui  său  şi  relaţia  ‘opresivă’  cu  Harriet  Taylor  la  constrângerile  muncii  sale  în  cadrul  Companiei Indiilor de Est. 25  În orice caz, mi se pare greu de crezut că Mill ar  fi ales să scrie despre problema intervenţiei în relaţiile dintre state ca urmare a  dezamăgirilor  sale  personale  ori  că  relaţia  ‘opresivă’  cu  soţia  sa  ar  fi  avut  vreo influenţă în susţinerea unei versiuni tari a teoriei non‐intervenţiei. 
    
      Prin  self‐improvement  se  înţelege  aici  tendinţa  oamenilor  civilizaţi  de  a  căuta  noi  mijloace de a se desăvârşi, de a‐şi îmbunătăţii existenţa în toate aspectele sale. Pentru  a  nu  restrânge  sensul  lui  self‐improvement,  am  să  utilizez  doar  termenul  românesc  “îmbunătăţire”, care mi se pare mai cuprinzător decât “desăvârşire”.  22 Prager [2005] p. 622.  23 Prager [2005] p. 622, citând din articolului lui Mill, Austin on Jurisprudence (CW XXI:  187‐188).  24 Michael Walzer, Mill’s “A Few Words on Non‐Intervention”. A Commentary; în Nadia  Urbinati & Alex Zakaras (eds.), J.S. Mill’s Political Thought. A Bicentennial Reassessment;  Cambridge  University  Press,  Cambridge,  2007,  pp.  346‐356.  De  asemenea,  Prager  [2005], Souffrant [2000].  25 Prager [2005] p. 623 seq. 
    21
    
    115
    
    Cristian Ducu
    
    Conform  interpretării  mele  a  lucrării  A  Few  Words,  Mill  încearcă  să  propună  un  principiu  funcţional  al  (non‐)intervenţiei,  unul  care  poate  fi  folosit pentru a discerne situaţiile în care intervenţia britanică este justificată  şi  justificabilă.  Iar  el  face  acest  lucru  în  cadrul  unei  întreprinderi  care  urmează  doi  paşi.  În  primul,  el  construieşte  câteva  argumente  împotriva  poziţiilor  (a)  egoiste  şi  (b)  paternaliste  profesate  în  relaţiile  internaţionale,  două  acuzaţii  care  fuseseră  aduse  Coroanei  Britanice  în  legătură  cu  atitudinea şi acţiunile acesteia pe scena internaţională. El crede că trebuie să  răspundă  potenţialilor  adversari  înainte  de  a  produce  vreo  remarcă  despre  principiul  (non‐)intervenţiei.  Apoi  el  trece  dincolo  de  aceste  argumente  şi  crează  tabloul  în  care  se  va  încadra  poziţia  sa  despre  non‐intervenţie  referindu‐se  la  anume  situaţii  din  istoria  afacerilor  externe  ale  Coroanei  Britanice.  Acest  al  doilea  pas  are  un  caracter  mai  teoretic,  chiar  dacă  exemplele la care face apel sunt luate din realitatea timpului său.  Înainte  de  a  trece  la  argumentele  lui  Mill  împotriva  egoismului,  merită  să menţionez că el sare de la consideraţiile privitoare la relaţia dintre indivizi  (e.g., relaţia dintre indivizii civilizaţi sau dintre indivizii civilizaţi şi barbari)  la cele despre relaţia dintre state. Supoziţia sa pare a fi aceea că ceea ce este  valid pentru caracterul omului ca individ rămâne valabil şi pentru caracterul  statelor: un stat barbar este format din barbari indiferent dacă există printre  supuşii  acelui  stat  patru  sute  de  indivizi  civilizaţi.  Iar  această  extindere  constituie  cadrul  formal  al  argumentelor  sale  din  partea  a  doua  a  A  Few  Words.  (A) Împotriva Egoismului  Mill  începe,  aşadar,  cu  respingerea  acuzaţiei  aduse  Coroanei  Britanice  conform căreia aceasta ar fi ales să intervină doar atunci când interesele sale  ar fi fost la mijloc: 
    “‘Nu  am  interferat  fiindcă  nici  un  interes  al  Angliei  nu  era  implicat.’  ‘Nu  trebuie  să  interferăm  acolo  unde  nici  un  interes  englez  nu  este  afectat.’  Anglia  este  astfel  prezentată  drept  o  ţară  ai  cărei  cei  mai  distinşi indivizi nu sunt ruşinaţi să profeseze, ca politicieni, o regulă a  acţiuni de care nimeni, nu de pe o poziţie excesivă, nu poate să suporte  să  fie  acuzat  ca  fiind  maxima  după  care  îşi  conduce  viaţa  privată;  [şi  anume,] să nu mişte un deget pentru alţii decât dacă el vede avantajul  său particular în asta.” 26 
    
    În  schimb,  el  afirmă  că  “cea  mai  meschină  şi  rea  [atitudine  a  unei  naţiuni]”  este aceea de “a profesa că interferează doar atunci când serveşte propriilor 
    26
    
     A Few Words, CW XXI: 113‐114. 
    116
    
    Revista de Filosofie Analitică, I, 1o, 2007
    
    sale  obiective.” 27   Este  exact  situaţia  de  care  aminteam  anterior,  în  care  barbarii  nu  ar  fi  capabili  să  recunoască  o  nedreptate  decât  atunci  când  ar  aduce  atingere  intereselor  lor.  Iar  pentru  Mill,  o  asemenea  acuză  este  de  neacceptat pentru că ar însemna să accepte şi ideea că Marea Britanie nu ar fi  suficient de civilizată ca să recunoască o nedreptate.  Dacă  vom  considera  această  acuzaţie  în  particular,  vom  putea  constata  foarte uşor că ea este încă utilizată astăzi (e.g., acuzaţia formulată împotriva  Statelor  Unite  conform  căreia  intervenţia  în  Irak  are  presupune  interese  economice  ‘ascunse’,  deci  şi  ‘nelegitime’).  Motorul  principal  al  unui  asemenea  discurs  este,  în  cele  mai  multe  cazuri,  lipsa  de  simpatie  pentru  o  anumită parte. Poziţia anti‐egoistă a lui Mill nu este derivată din sentimente,  ci ea este construită pe argumente raţionale care au menirea de a dovedi că  egosimul este contrar a ceea ce noi considerăm ca fiind valoros (în acest caz,  contrar  a  ceea  ce  englezii  considerau  valoros).  Din  acest  motiv  descrie  el  egoismul ca ceva 
    “[…] care consideră propria persoană şi propriile preocupări drept mai  importante decât orice altceva, şi decide în favoarea sa toate chestiunile  discutabile:—toate  acestea  sunt  vicii  morale,  şi  constituie  un  caracter  moral rău şi odios […]” 28 
    
    Şi  urmând  acest  fir  al  gândirii,  vom  observa  că  în  A  Few  Words  el  distinge  între două tipuri de ‘intervenţie egoistă’: (i) interferând când este în interesul  propriu, şi/sau (ii) când interesul propriu este afectat. Ambele sunt incorecte  din  punct  de  vedere  moral  deoarece  ne  constrâng  să  acceptăm  că  “binele  altora nu este unul dintre lucrurile de care se preocupă [ţara]” 29  şi astfel vom  sfârşi prin a trata alte state doar ca mijloace.   Un  al  doilea  argument  invocat  de  către  Mill  împotriva  egoismul  în  afacerile internaţionale care prezintă o relevanţă particulară pentru timpurile  sale  se  referă  exact  la  cel  de‐al  doilea  tip  de  ‘intervenţie  egoistă’  amintit  anterior: uneori, duşmanii Coroanei Britanice au acuzat‐o că interferează cu  afacerile  interne  ale  altor  state  deoarece  sesizează  un  potenţial  pericol  sau  prejudiciu adus interesului său; dar aceştia – consideră Mill – n‐au reuşit să  vadă că în situaţiile respective este mai  degrabă în interesul Coroanei să nu  interfereze.  Exemplu  menţionat  de  către  el  este  cel  al  Chestiunii  Canalului  Suez: 
     A Few Words, CW XXI: 114.   J.S. Mill, On Liberty; în J.S. Mill, Collected Works, vol. XVIII: “Essays on Politics and  Society. Part I”; Ed. John M. Robson, University of Toronto Press, Toronto, 1977, cap.  IV, pp. 213‐310.  29 A Few Words, CW XXI: 114. 
    27 28
    
    117
    
    Cristian Ducu
    
    “[…]  –  să  presupunem  că  naţiunea  engleză  a  văzut  în  acest  mare  beneficiu  pentru  lumea  civilizată  şi  necivilizată  un  pericol  sau  o  vătămare  a  unui  interes  particular  al  Angliei.  Să  presupunem,  de  exemplu,    că  există  temerea  că,  prin  scurtarea  drumului,  se  facilitează  accesul  navelor  străine  la  posesiile  sale  orientale.  Supoziţia  impută  un  grad neobişnuit de laşitate şi imbecilitate minţii naţionale […]  Nu  există  nici  un  astfel  de  sentiment  de  bază  în  rândul  populaţiei  britanice.  Ei  sunt  obişnuiţi  să  vadă  avantajul  pentru  ei  în  creşterea  bogăţiei şi gradului de civilizaţie al omenirii.” 30 
    
    Cu alte cuvinte, Mill crede că doar popoarele necivilizate sau cele incapabile  mental de judecată raţională identifică lucrurile care conduc la îmbunătăţirea  lor  cu  pericole  şi  prejudicii  la  adresa  interesului  lor  particular.  Iar  Coroana  Britanică, dupa filosoful britanic, nu a arătat niciodată o “opoziţie naţională”  faţă de Canalul Suez, iar 
    “Orice  a  fost  întreprins  în  numele  Angliei  în  afacerea  Suez  a  fost  acţiunea unor individizi, îndeosebi, probabil, a unuia singur […]” 31 
    
    Asumpţia  sa  este  că  nu  poţi  acuza  o  întreagă  ţară  de  adoptarea  unei  poziţii egoiste în chestiunile ce ţin de afacerile internaţionale atunci când de  fapt  doar  un  om  sau  câţiva  sunt  responsabili  pentru  o  situaţie  particulară.  Responsabilitatea – după cum în mod obişnuit sunt de acord astăzi, dar la fel  de  obişnuit  nu  reuşim  să  profesăm  în  discursurile  politice  şi  dezbaterile  publice despre imigrare şi imigranţi – este individuală şi un colectivă.      (B) Împotriva paternalismului  Dacă  teza  egoismului  în  relaţiile  internaţionale  a  fost  destul  de  uşor  de  contraatacat,  acuzaţia  că  aceeaşi  Coroană  Britanică  susţinea  o  poziţie  paternalistă trebuia să‐i dea mai multe bătăi de cap lui Mill fiindcă el însuşi  era  parte  a  unui  sistem  instituţional  care  avea  de‐a  face  în  mod  direct  cu  coloniile Britanice, i.e., extensia în realitate a politicii paternaliste. Iar potrivit  acestei  poziţii  paternaliste,  în  unele  situaţii,  anumite  state  sau  popoare  au  nevoie de protecţia altui stat, aşa cum se întâmplă cu coloniile.  Colonialismul lui Mill se bazează pe concepţia sa despre natura umană,  concepţie  adânc  înrădăcinată  în  consideraţiile  psihologice  despre  fiinţa  umană şi perspectiva despre individualitate. Iar pornind de aici, el asertează  o  distincţie  clară  între  statutul  unei  comunităţi  politice  independente  şi  statutul unei colonii. Însă această idee nu este inconsistentă cu a accepta un 
    
    30 31
    
     A Few Words, CW XXI: 116‐117.   A Few Words, CW XXI: 117. 
    118
    
    Revista de Filosofie Analitică, I, 1o, 2007
    
    tip de interferenţă. Potrivit lui, coloniile nu ar trebui să se bucure de dreptul  la auto‐determinare. 32  Pentru el, acestora le lipseşte capacitatea de a se auto‐ guverna, o capacitate esenţială oricărei entităţi civilizate.  Dintr‐un alt unghi, după cum Walzer îl citează pe Mill, “barbarii nu au  nici un drept ca naţiune […].” 33  Souffrant redă mai clar gândul lui Mill: 
    “Pentru  Mill,  colonizarea  este  ca  un  caz  de  caritate  publică  iar  în  ea,  activităţile  colonizatorului  individual  au  repercursiuni  dincolo  de  interesul său particular.” 34   
    
    De  exemplu,  nu  doar  că  rezolvă  problema  suprapopulării  şi  este  profitabil  pentru  economia  unui  regat  (vezi  problema  distribuţiei  forţei  de  muncă),  ci  ea produce valoare şi pentru cei colonizaţi: 
    “dacă este de dorit, aşa cum nimeni nu va nega că este, că stabilirea de  colonii  trebuie  făcută  nu  cu  o  privire  exclusivă  la  interesul  privat  al  primilor  fondatori,  ci  prin  intermediul  unei  considerări  deliberate  a  bunăstării  permanente  a  naţiunilor  care  urmează  să  ia  naştere  după  aceea  din  aceste  mici  începuturi;  o  astfel  de  considerare  poate  fi  asigurată  doar  prin  plasarea  întreprinderii,  de  la  debutul  său,  sub  reglementări  create  cu  ajutorul  prevederii  şi  viziunilor  lărgite  ale  legislatorilor filosofi; iar guvernarea singură are puterea fie să schiţeze  astfel de reglementări, fie să impună respectarea lor.  Chestiunea  intervenţiei  guvernării  în  munca  de  colonizare  implică  interesele viitoare şi permanente ale civilizaţiei înseşi, şi existende mult  limitele comparative înguste ale consideraţiilor pur economice.” 35 
    
    Urmând acest argument, eu înţeleg că Mill proclamă că este în interesul  naţiunilor slabe şi necivilizate să fie colonizate. În acest fel, ei sunt forţaţi să  se îmbunătăţească (self‐improve) şi să îşi dezvolte un simţ al reciprocităţii şi al  apartenenţei la naţiunea din care fac parte. Într‐un final, ei vor ajunge la un  anumit  nivel  de  civilizaţie,  ca  în  cazul  Indiei,  care  le  permite  să‐şi  aleagă 
    
    32  Representative  Government;  pp.  367‐368.  De  asemenea,  Despre  libertate,  cap.  I:  “Despotismul este un mod legitim de cârmuire atunci când cei cârmuiţi sunt barbari,  cu  condiţia  ca  scopul  său  să  fie  progresul,  iar  mijloacele  să  fie  cele  îndreptăţite  de  realizarea acestui scop. Libertatea, ca principiu, nu se aplică nici unei stări de lucruri  anterioare  momentului  în  care  oamenii  au  devenit  capabili  de  a  se  perfecţiona  prin  dezbaterea liberă şi egală.” (trad. A.‐P. Iliescu [1994] p. 18.)  33 Walzer [1977] p. 89.  34 Souffrant [2000] p. 10. A se confrunta cu pasajul din Despre libertate citat în nota 32.  35 J.S. Mill, Collected Works, vol. 3: “Principles of Political Economy: with some of their  Applications to Social Philosophy”; University of Toronto Press, Toronto, 1965, p. 963. 
    
    119
    
    Cristian Ducu
    
    singuri  propriul  govern  şi  să  interacţioneze  cu  colonizatorii  lor  la  acelaşi  nivel, de pe aceeaşi poziţie. 
    “O  guvernare  civilizată  nu  poate  să  se  abţină  să  aibă  vecini  barbari:  când are, nu se poate mulţumi întotdeauna cu o poziţie defensivă, una  numai  de  rezistenţă  la  agresiune.  După  un  interval  mai  lung  sau  mai  scurt  de  îngăduinţă,  fie  se  găseşte  obligată  să‐i  cucerească,  fie  să  reclame o autoritate atât de mare asupra lor încât să le frângă spiritul şi  să se scufunde treptat într‐o stare de dependenţă de ea, iar când va veni  timpul, ei nu mai sunt într‐adevăr îngroziţi de ea, ci a avut atât de mult  de‐a face cu instituirea şi dărâmarea guvernărilor lor şi au ajuns să fie  atât de obişnuiţi a se baza pe ea încât a devenit responsabilă din punct  de  vedere  moral  pentru  tot  răul  pe  care  îl  permite  acestora  să‐l  săvârşească.  Aceasta  este  relaţia  Guvernării  Britanice  cu  statele  indigene din India.” 36 
    
    Colonizatorul  poate  fi  privit  drept  impulsul  pentru  a  câştiga  dreptul  la  auto‐determinare  şi  depinde  de  colonizator  cum  cel  colonizat  va  deveni  civilizat.  Aşa  cum  concepe  Mill  această  chestiune,  colonizatorul  prezintă,  într‐un anumit grad, o responsabilitate faă de populaţia colonizată: 
    “Singurele  legi  morale  [valabile]  pentru  relaţiile  dintre  guvernări  civilizate şi barbare, sunt regulile universale ale moralităţii dintre om şi  om.” 37 
    
    În  acelaşi  cadru,  într‐un  eseu  din  1828  intitulat  Intercourse  between  the  United States and the British Colonies in the West Indies, 38  Mill introduce o altă  distincţie între comerţul colonial şi comerţul între naţiuni independente: 
    “Mr. Gallatin a înţeles greşit natura schimburilor coloniale. Era dreptul  de netăgăduit, şi a fost, până mai acum câţiva ani, practica invariabilă, a  ţărilor care deţineau colonii, de a‐şi rezerva pentru ele însele schimbul  cu  aceste  colonii,  şi  de  a  relaxa  acea  rezervă  doar  în  circumstanţe  speciale  şi  ocazii  particulare.  Prin  urmare,  în  cazul  dreptului  pe  care  Marea  Britanie  în  mod  clar  îl  posedă,  în  pofida  tuturor  celorlalte  naţiuni,  nu  putea  să  facă  obiectul  vreunei  plângeri  corecte  din  partea  Statelor  Unite,  dacă  ea  [Marea  Britanie]  a  considerat  potrivit  să  îl  exercite în pofida acesteia.” 39 
    
     A Few Words, CW XXI: 119.   A Few Words, CW XXI: 119. Suplinirea din citat îmi aparţine.  38 J.S. Mill, Intercourse between the United States and the British Colonies in the West Indies;  în  J.S.  Mill,  Collected  Works,  vol.  VII:  “Essays  on  England,  Ireland,  and  the  Empire”;  Eds.  John  M.  Robson  &  Joseph  Hamburger,  University  of  Toronto  Press,  Toronto,  1982, pp. 121‐seq.  39 Intercourse, CW VII: 124‐125. 
    36 37
    
    120
    
    Revista de Filosofie Analitică, I, 1o, 2007
    
    Aşadar nu este departe de adevăr să caracterizăm poziţia lui Mill în legătură  cu coloniile drept una ‘paternalistă’ fiindcă el susţine cu siguranţă că Marea  Britanie are un “drept de necontestat” asupra coloniilor sale atunci când vine  vorba despre comerţ. Dar el nu susţine o poziţiei paternalistă tare, una care  să  considere    că  Regatul  Britanic  poate  întreprinde  acţiuni  protecţioniste  (interesate)  cu  privire  la  statele  mai  slabe.  Aş  spune  că  abordarea  Mill  este  una  parternalistă  în  aceeaşi  măsură  în  care  este  una  în  favoarea  colonialismului sau în favoarea tutelajului copiilor. 40    (C) Un concept funcţional  În  contextul  distincţiei  între  state  civilizate  şi  state  barbare,  Mill  construieşte un argument puternic împotriva ideii că afacerile internaţionale  şi uzanţele sunt guvernate de simple relaţii. El spune: 
    “A  presupune  că  aceleaşi  obiceiuri  internaţionale  şi  aceleaşi  reguli  ale  moralităţii  internaţionale  pot  fi  obţinute  între  o  naţiune  civilizată  şi  o  alta, şi între naţiuni civilizate şi barbari, este o eroare gravă, şi este una  în care nu poate cădea nici un politician […].” 41 
    
    În acest punct, el explică de ce nu poate exista o singură măsură în relaţiile  internaţionale identificând toate elementele care separă un barbar de un om  civilizat (vezi infra). Şi întreaga sa întreprindere teoretică va fi consistente cu  această distincţie esenţială. În al doilea rând, asta ne aduce în punctul în care  putem  afirma  că  principiul  (non‐)  intervenţiei  al  lui  Mill  depinde  de  echilibrul  de  putere  dintre  părţile  care  se  confruntă.  De  exemplu,  daca  vorbim  despre  două  ţări  civilizate,  vom  avea  un  anumit  răspuns;  dacă  vorbim despre intervenţie în situaţia în care o ţară a solicitat şi primit ajutor  din partea alteia, un altul ş.a.m.d.  O primă consideraţie milliană despre non‐intervenţie pe care doresc să o  subliniez aici este exprimată prin idea că interferenţele cu afacerile interne nu  este  justificată  atunci  când  tratăm  despre  guvernări  despotice  care  caută  suport în afara graniţelor: 
    “O  guvernare  care  necesită  sprijinul  unor  armate  străine  nu  poate  fi  o  guvernare  liberă.  Dacă  o  guvernare  nu  are  de  partea  sa  majoritatea  oamenilor, sau cel puţin o majoritate a celor cărora le pasă de politică,  dacă aceia care vor lupta pentru ea nu constituie o parte mai puternică  decât cei care luptă împotriva ei, atunci doar are numele de guvernare  populară;  nefiind  capabilă  să  se  menţină  prin  majoritatea  [pe  care  o 
    40
    41
    
    Cf. Utilitarismul IV (Iliescu [1994] p. 107).  A Few Words, CW XXI: 188. 
    121
    
    Cristian Ducu
    
    deţine],  trebuie  să  se  menţină  prin  oprimarea  majorităţii,  [şi  atunci]  trebuie  să  fie  un  despotism  în  numele  libertăţii  […].  Nimeni  nu  se  va  bucura prea mult de libertate atunci când este nevoie ca altcineva să o  proclame în numele său.” 42  “Asistenţa  acordată  guvernării  unei  ţări  în  a  oprima  oamenii,  din  nefericire  de  departe  cel  mai  frecvent  caz  de  intervenţie  străină,  nu  necesită  ca  cineva  dintr‐o  ţară  liberă  să‐şi  bată  capul  ca  să  o  stigmatizeze.  O  guvernare  care  are  nevoie  de  sprijin  străin  pentru  a  obliga  la  supunere  proprii  săi  cetăţeni,  este  una  care  trebuie  să  nu  existe;  iar  asistenţa  oferită  ei  de  străini  este  cu  greu  vreodată  altceva  decât simpatia unui despotism pentru un altul.” 43 
    
    În mai multe locuri unde discută această temă, nu e confruntă cu o singură  soluţie,  aplicabilă  în  orice  situaţie.  Dimpotrivă,  el  aplică  distincţia  unor  situaţii  particulare  cu  rezultate  diferite.  De  aceea,  când  vorbim  despre  o  cârmuire care caută ajutor în afara graniţelor sale pentru a înnăbuşi o mişcare  populară,  acea  cârmuire  este  considerată  despotică,  iar  intereferenţele  din  afară nu va face altceva decât să schimbe un regim despotic cu un altul la fel  de despotic. Acesta este raţionamentul pentru care interferenţele externe sunt  blamabile într‐o astfel de situaţie.  Dimpotrivă, când luăm în  considerare intervenţia unei alt stat  pentru  a  ajuta o majoritate care caută să‐şi dobândească libertatea, intervenţia unui al  patrulea  stat  în  conflict  este  după  Mill  acceptabilă.  Aşa  cum  concepe  el  această problemă, oamenii trebuie să iasă singuri de sub puterea unui regim  tiranic şi nu cu ajutorul altui stat deoarece pericolul real este ca ei să devină  supuşi  ai  acelui  stat.  Iar  intervenţia  unei  a  patra  părţi  în  conflict  devine  acceptabilă  fiindcă  ea  vine  să  echilibreze  raportul  de  forţe  în  favoarea  rezolvării conflictului.  Finalmente,  să  guvernezi  cu  ajutorul  unei  alte  ţări,  aşa  cum  şi  Prager  observă, este un oximoron. 44  Mill ar spune că o ţară civilizată este condusă de  către guvernul său, şi deciziile guvernului sunt luat în interesul celor mulţi şi  nu  de  dragul  unui  despot.  Iar  dacă  o  ţară  civilizată  cucereşte  comunităţile  barbare vecine, cea mai bună soluţie pe care o poate oferi supuşilor săi este  “un despotism luminat.” 45  Precum  spune  el,  oamenii  ar  trebui  să  fie  lăsaţi  să‐şi  obţină  singuri  eliberarea de sub un regim despotic: 
    
     The Spanish Question, CW XXXI: p. 374.   A Few Words, CW XXI: 121.  44 Praeger [2005] p. 630.  45 Praeger [2005] p. 630. 
    42 43
    
    122
    
    Revista de Filosofie Analitică, I, 1o, 2007
    
    “În  ceea  ce  priveşte  întrebarea  dacă  o  ţară  este  justificată  în  a  ajuta  populaţia  alteia  în  lupta  pentru  instituţii  libere  dusă  împotriva  guvernării lor, răspunsul va fi diferit în funcţie de jugul pe care oamenii  încearcă să‐l înlăture, unul al unei guvernări pur indigene sau al unor  străini;  considerând  ca  fiind  străin  orice  guvernare  care  se  menţine  cu  sprijin  străin.  Când  lupta  este  doar  cu  conducătorii  indigeni,  şi  cu  o  putere indigenă la fel de mare ca aceea pe care conducătorii o pot folosi  în  apărarea  lor,  răspunsul  pe  care  ar  trebui  să‐l  dau  întrebării  despre  legitimitatea  intervenţiei  este,  ca  regulă  generală,  Nu.  Motivul  este  că  arareori  există  ceva  care  să  semene  cu  asigurarea  că  intervenţia,  chiar  dacă  încunată  de  success,  va  fi  pentru  binele  oamenilor.  Singurul  test  care are vreo valoare reală că o populaţie a ajuns să fie potrivită pentru  instituţii populare este acela că ei, sau o parte suficientă a lor, ca să iasă  învingători din luptă, sunt dornici să înfrunte chinul şi pericolul pentru  eliberarea lor.” 46 
    
    Un  alt  pasaj  care  clarifică  mai  bine  această  respingere  a  ideii  de  interferenţă  poate  fi  găsit  în  Considerations  on  Representative  Government,  loc  citat de Prager în articolul său: 
    “Străinii nu simt acelaşi lucru ca oamenii. Ei nu pot judeca, în lumina în  care  li  se  înfăţişează  minţii  lor  un  lucru  sau  în  maniera  în  care  le  afectează  sentimentele,  cum  va  afecta  sentimentele  sau  cum  ar  apărea  minţilor  populaţiei  subjugate.  Ceea  ce  un  indigen,  cu  abilităţi  practice  medii,  cunoaşte  ca  şi  cum  ar  fi  cunoscut  prin  instinct,  ei  trebuie  să  cunoască încet, şi, oricum, imperfect, prin studiu şi experienţă.” 47 
    
    Teza că statele libere şi civilizate nu ar trebui să fie în situaţia în care un  altul  intervine  în  chestiunile  sale  interne  implică  totodată  idea  că  statele  civilizate  sunt  autonome.  Aceste  state  nu  au  nevoie  de  nimic  din  exterior  pentru  a‐şi  conduce  cetăţenii  sau  pentru  a‐şi  legitima  autoritatea.  Poziţia  paternalistă  ar  anula  autonomia  statelor  civilizate  pentru  simplul  fapt  că  oricine  ar  putea  fi  justificat  să  interfereze  cu  afacerile  altui  stat.  În  acest  fel, 
      A  Few  Words,  CW  XXI:  122.  Un  argument  similar  în  The  Spanish  Question:  “Considerăm, prin urmare, drept un principiu inviolabil acela că o populaţie aflat în  sclavie  ar  trebui  să  fie  lăsată  să‐şi  găsească  singură  calea  de  eliberare.  Dar  o  parte  necesară  a  acestui  principiu  este  aceea  că,  dacă  nu  sunt  ajutaţi,  ei  vor  trebui  de  asemenea să nu fie împiedicaţi. Dacă naţiunile libere par inactive, despoţii trebuie şi ei  să facă la fel. Non‐intervenţia nu este deloc un principiul decât dacă el este adoptat ca  principiu  universal.  Dacă  libertatea  nu  poate  fi  impusă  de  către  o  forţă  străină,  nu  decurge, prin urmare, că ar trebuie să fie acceptat ca ea să fie distrusă de către o forţă  străină.”  47 J.S. Mill, Considerations on Representative Government; Prometheus Books, New York,  1861, p. 348. Apud Prager [2005] p. 631. 
    46
    
    123
    
    Cristian Ducu
    
    intervenţia  devine  justificabilă  doar  într‐un  sens  particular,  şi  care  nu  anulează autonomia unei ţări.    *  În  al  doilea  rând,  principiul  non‐intervenţiei  aşa  cum  am  spus  anterior  depinde de echilibrul existent între comunităţile politice care se confruntă: 
    “Când  cele  două  părţi  sunt  atât  de  inegale  în  putere  încât  una  poate  predomina  uşor  şi  să  o  supună  pe  cealaltă,  lucrurile  ar  trebui  să  fie  lăsate  să‐şi  urmeze  cursul.  Dacă  părţile  sunt  aproape  echilibrate,  iar  anarhia  generală  prelungeşte  războiul  civil,  este  foarte  probabil  să  decurgă  că  puterile  ar  trebui  să  intervină  în  mod  colectiv  şi  să  forţeze  combatanţii  să  depună  armele  şi  să  ajungă  la  un  compromis,  şi  să‐şi  trimită propriile trupe împotriva celor care refuză să facă acest lucru.” 48 
    
    Şi  aşa  cum  am  subliniat  în  secţiunea  anterioară,  Mill  pare  gata  să  accepte  o  poziţie paternalistă doar atunci când vine vorba despre barbari: 
    “[…]  naţiunile  care  sunt  încă  barbare  nu  au  depăşit  perioada  în  care  este mai degrabă în beneficiul lor să fie cuceriţi şi supuşi de străini.” 49 
    
    Opinia  sa  este  că  oamenii  necivilizaţi,  care  se  lasă  conduşi  de  motive  prea  apropiate (e.g., plăcerile inferioare, teamă, interesele imediate), au nevoie de  călăuzire  din  partea  celor  capabil  să  ia  decizii  morale  şi  politice  exact  la  fel  cum  copii  au  nevoie  de  călăuzirea  tutorilor  lor.  Din  acest  motiv  ar  fi  în  interesul barbarilor să fie cuceriţi de către vecinii lor civilizaţi. 50    În opinia mea, întreprinderea lui Mill din A Few Words se concentrează  nu  pe  un  construct  teoretic  căruia  îi  lipseşte  aplicabilitatea.  În  schimb,  el  caută un concept funcţional de non‐intervenţie, unul care poate fi utilizat de  către factorii de decizie pentru a decide în mod corect dacă un stat ar trebui  să  interfereze  sau  să  intervină  în  problemele  altui  stat.  Într‐un  astfel  de  tablou,  afirmaţia  lui  Walzer  că  “Mill  scrie  ca  şi  cum  argumentele  sale  ar  fi  despre abandon: revoluţionarii trebuie să dovedească prin ‘acţiuni curajoase  şi  pericol’  că  sunt  demni  de  a  se  bucura  de  libertate”  reflectă  o  eroare  obişnuită, i.e., a‐l citi pe Mill ca şi cum ar oferi răspunsuri valabile şi astăzi la  întrebări perene. Întrebările pot rămâne neschimbate, însă răspunsurile depin  de contextual celor care încearcă să le ofere. 
    
     The Spanish Questions, CW XXXI: 374.    A Few Words, CW XXI: 118.  50 A Few Words, CW XXI: 118‐119. 
    48 49
    
    124
    
    Revista de Filosofie Analitică, I, 1o, 2007
    
    Prin  urmare,  Mill  crede  cu  tărie  într‐un  anumit  grad  de  izbăvire  prin  propriile forţe de sub jugul tiraniei pentru că el crede în puterea societăţilor  civilizate  de  a‐şi  găsi  calea  pentru  a  răsturna  regimurile  despotice,  şi  nu  neapărat prin o baie de sânge aşa cum şi‐ar putea imagina Walzer.     Concluzie  Preocuparea  mea  principală  aici  a  fost  aceea  de  a  înţelege  şi  explica  argumentele  care  contribuie  la  formularea  principiului  non‐intervenţiei  de  către Mill, cât mai aproape de intenţia lui. Iar speranţa mea este că am reuşit  să  arăt  că  el  reacţionează  nu  împotriva  despotismului  sau  tiraniei  în  mod  particular,  aşa  cum  susţin  unii  comentatori  astăzi,  ci  împotriva  a  două  acuzaţii care au fost aduse Coroanei Britanice în vremea lui. În primul rând,  este vorba de obiecţia comună în vremea sa că regatul britanic afişa o poziţie  egoistă  şi  paternalistă  în  afacerile  internaţionale.  În  al  doilea,  că  ar  exista  o  măsură  unică  în  relaţiile  internaţionale.  Pentru  a  concluziona,  ţelul  lui  Mill,  aşa cum înţeleg eu A Few Words, este acela de a demonstra că este nevoie de o  abordare  mai  echilibrată  în  chestiunile  ce  ţin  de  relaţiile  internaţionale  şi  că  non‐intervenţia  este  un  principiu  cheie  care  trebuie  aplicat  în  genere  între  state  care  se  află  la  acelaşi  nivel  de  civilizare,  în  timp  ce  în  cazul  barbarilor  poate fi acceptată intervenţia.    Referinţe 
    Scrierile lui J.S. Mill:  A Few Words on Non‐Intervention; în J.S. Mill – Collected Works, vol. XXI: “Essays on  Equality, Law, and Education”; Ed. J.M. Robson, University of Toronto Press,  Toronto, 1984, pp. 118‐124.  Representative Government; 1861, pp. 546‐577.  On Liberty; în J.S. Mill – Collected Works, vol. XVIII; Ed. J.M. Robson. University of  Toronto Press, Toronto, 1977, pp. 213‐310.  Despre libertate; Tr. Adrian‐Paul Iliescu, Edit. Humanitas, Bucureşti, 1994.  Intercourse between the United States and the British Colonies in the West Indies; în J.S.  Mill,  Collected  Works,  vol.  VII:  “Essays  on  England,  Ireland,  and  the  Empire”;  Eds.  John  M.  Robson  &  Joseph  Hamburger,  University  of  Toronto  Press,  Toronto, 1982, pp. 121‐seq.  The Westminster Election of 1865 [1]. 3 July, 1865; în J.S. Mill – Collected Works, vol.  XXVIII.1:  “November  1850  –  November  1868”;  University  of  Toronto  Press,  Toronto, 1988, pp. 13‐18.  The Westminster Election of 1865 [4]. 8 July, 1865; în J.S. Mill – Collected Works, vol.  XXVIII.1:  “November  1850  –  November  1868”;  University  of  Toronto  Press,  Toronto, 1988, pp. 31‐40. 
    125
    
    Cristian Ducu
    
    The  Spanish  Question;  în  J.S.  Mill,  Collected  Works,  vol.  XXXI:  “Miscellaneous  Writings”; Ed. John M. Robson, University of Toronto Press, Toronto, 1989, pp.  359‐388.  Utilitarianism; în J.S. Mill, Collected Works, vol. X: “Essays on Ethics, Religion and  Society”; Ed. J.M. Robson, University of Toronto Press, Toronto, 1985, p. 214.  Utilitarismul;  Tr.  Valentin  Mureşan,  în  Mureşan,  Valentin  –  Utilitarismul  lui  John  Stuart Mill; Paideia, Bucureşti, 2003, pp. 267‐331.    Studii:  ***  –  John  Stuart  Mill  (1806‐1873):  Foreign  Intervention  and  National  Autonomy;  în  Reichberg, Gregory M. & H. Syse & E. Begby (eds.) – The Ethics of War. Classics  and Contemporary Readings; Blackwell, Oxford, 2006, pp. 574‐585.  ELLIS, Anthony – Utilitarianism and International Ethics; în Nardin, Terry & David  R. Mapel (eds.) – Traditions of International Ethics; Cambridge University Press,  Cambridge, 1992, pp. 158‐179.  FRENCH, S. & A. Gutman – The Principle of National Self‐Determination; în Held, V.  &  S.  Morgenbesser  &  T.  Nagel  (eds.)  –  Philosophy,  Morality,  and  International  Affairs; Oxford University Press, New York, 1974, pp. 138‐153.  FUCHS, Alan E. – Autonomy, Slavery, and Mill’s Critique of Paternalism; în “Ethical  Theory and Moral Practice”, vol. 4, 2001, pp.231‐251.  GARREN,  David  J.  –  Paternalism,  Part  II;  în  “Philosophical  Books”,  vol.  48,  2007,  nr. 1, pp. 50‐59.  HARRIS, A. ‐ John Stuart Mill: Servant of the East India Company; în “The Canadian  Journal of Economics and Political Science”, vol. 30, 1964, nr. 2, pp. 185–202.  PRAGER,  Carol  A.L.  –  Intervention  and  Empire:  John  Stuart  Mill  and  International  Relations; în “Political Studies”, vol. 53, 2005, pp. 621‐640.  RILEY, Jonathan – Mill on Liberty; Routledge, London, 1998.  SOUFFRANT,  E.M.  –  Formal  Transgression:  John  Stuart  Mill’s  Philosophy  of  International Relations; Rowman & Littlefield, Lanham, 2000.  WALZER,  Michael  –  Just  and  Unjust  Wars.  A  Moral  Argument  with  Historical  Illustrations; Basic Books, New York, 1977I.  WALZER,  Michael  –  Mill’s  “A  Few  Words  on  Non‐Intervention”.  A  Commentary;  în  Urbinati, Nadia & Alex Zakaras (eds.) – J.S. Mill’s Political Thought; Cambridge  University Press, Cambridge, 2007, pp. 347‐357.  WALZER,  Michael  –  The  Moral  Standing  of  States:  A  Response  to  Four  Critics;  în  “Philosophy and Public Affairs”, vol. 9, 1980, nr. 3, pp. 209‐229. 
    
    126

Add Comment

To add a comment, you need to login or signup (you can signup without leaving this page)

Comments

Cristian Ducu, University of Bucharest  8th December, 2008 This is a Romanian version of the article presented at the “John Stuart Mill. 1806-2006” International Colloquium, held at the University of Bucharest, Faculty of Philosophy, Nov. 2006, and published in the “Proceedings of the "John Stuart Mill. 1806-2006” International Colloquium", edited by Valentin Muresan and Cristian Ducu (University of Bucharest Press, Bucharest, 2007).