Aristotel, Etica nicomahică 
       
    
    Cartea I  7 
        [1097a15] Să ne întoarcem acum la binele (to agathon) pe care îl căutăm, la  ce este el. Căci el pare a fi diferit în diferite acțiuni şi arte: astfel el este altul în  medicină,  altul  în  strategie,  şi  la  fel  în  toate  celelalte  cazuri.  Atunci  care  este  binele  fiecăreia,  sau  acela  de  dragul  căruia  se  fac  toate  celelalte?  În  medicină  este sănătatea, în strategie victoria, în arhitectură casa, în altele altul, şi în orice  acțiune şi alegere deliberată (proairesei) el este scopul, căci în vederea lui se fac  toate  celelalte.  Atunci,  dacă  pentru  tot  ceea  ce  este  realizabil  practic  (tōn  praktōn) există un scop, acesta va fi binele realizabil practic (to prakton agathon);  iar dacă există mai multe [scopuri], acestea vor fi [binele realizabil practic].  Iată  cum  argumentul  a  ajuns  pe  o  altă  cale  în  acelaşi  loc;  dar  trebuie  să  încercăm să‐l facem mai clar. [25] De vreme ce par să existe mai multe scopuri,  iar  pe  unele  dintre  ele  –  ca  bogăția,  flautele  sau  instrumentele  în  general  –  le  alegem  (hairoumetha)  în  vederea  a  altceva,  este  evident  că  nu  toate  sunt  [scopuri] desăvârşite (teleia); dar binele suprem (to ariston) pare a fi astfel. Prin  urmare, dacă există un singur [scop] desăvârşit, atunci acesta este cel pe care îl  căutăm, iar dacă există mai multe, atunci [îl căutăm] pe cel mai desăvârşit (to  teleiotaton) dintre ele. Căci spunem că ceva este mai desăvârşit (teleioteron) când  este  urmărit  pentru  el  însuşi  (kathʹ  hauto)  mai  degrabă  decât  în  vederea  a  altceva,  iar  ceea  ce  nu  este  niciodată  demn  de  ales  în  vederea  a  altceva  este  [mai desăvârşit decât] cele alese atât pentru sine cât şi în vederea a altceva; şi,  deci,  [spunem  că]  ceea  ce  este  desăvârşit  în  mod  absolut  [haplōs  teleion]  este  ceea  ce  este  ales  întotdeauna  pentru  sine  şi  niciodată  în  vederea  a  altceva.  [1097b]  Acesta  este  fericirea  (eudaimonia),  căci  pe  ea  o  alegem  întotdeauna  în  vederea    ei  însăşi  (diʹ  autēn)  şi  niciodată  în  vederea  a  altceva,  în  timp  ce  onoarea,  plăcerea,  inteligența  şi  orice  virtute  le  alegem  atât  pentru  ele  însele  (de vreme ce le‐am alege chiar dacă din ele n‐ar rezulta nimic altceva), cât şi de  dragul fericirii (eudaimonias charin), considerând că prin intermediul lor vom fi  fericiți.  Dar  nimeni  nu  alege  fericirea  de  dragul  acestora,  nici  în  general  în  vederea a altceva.  Se  pare  că  ajungem  la  aceeaşi  concluzie  dacă  pornim  de  la  autarhie  (autarkeias),  căci  pare  că  binele  desăvârşit  (to  teleion  agathon)  este  autarhic. 
    
    Numim “autarhic” nu un individ izolat, care duce o viață solitară, ci [pe acela  care  trăieşte  împreună]  cu  [10]  părinții,  cu  copiii,  cu  soția  şi,  în  general,  cu  prietenii şi concitadinii, de vreme ce prin natura sa omul este o ființă socială.  Dar  aici  trebuie  să  stabilim  o  limită  (horos),  căci  dacă  ne  întindem  până  la  strămoşi şi urmaşi şi la prietenii prietenilor, am continua astfel la infinit. Acest  lucru va fi cercetat cu altă ocazie. Noi înțelegem prin „autarhic” acel ceva care  numai prin sine face ca viața să fie demnă de a fi alesă şi să nu‐i lipsească nimic  (mēdenos endea); iar fericirea credem că este ceva de acest fel; mai mult, ea este  cea  mai  demnă  de  a  fi  aleasă  dintre  toate,  [fără  să  fie  nevoie]  să  i  se  adauge  ceva – căci [dacă nu ar fi aşa, atunci] adăugarea şi celui mai mic bine ar face‐o  mai  demnă  de  a  fi  aleasă,  iar  adaosul  ar  da  naştere  unui  surplus  de  bine,  iar  binele mai mare este totdeauna mai demn de a fi ales. [20] Fericirea pare, deci,  să  fie  ceva  desăvârşit  şi  autarhic,  de  vreme  ce  este  scopul  a  tot  ceea  ce  este  realizabil practic.  Dar  poate  că  faptul  că  binele  suprem  e  fericirea  este  un  lucru  general  acceptat, şi ceea ce ar trebui să lămurim mai bine ar fi ce anume este el. Acest  lucru va fi mai uşor de realizat dacă vom stabili care este funcția omului (ergon  tou anthrōpou). Căci, aşa cum pentru un flautist, pentru un sculptor, ca şi pentru  oricine  practică  o  artă  şi,  în  general,  pentru  orice  are  o  funcție  şi  o  acțiune  (ergon  ti  kai  praxis),  binele  şi  reuşita  (tagathon  …  kai  to  eu)  se  găsesc  în  acea  funcție (en … einai), tot aşa trebuie să fie şi pentru om, dacă există o funcție a  sa.  Într‐adevăr,  dacă  tâmplarul  sau  cizmarul  au  funcțiile  şi  acțiunile  lor,  ar  putea  oare  omul  să  nu  aibă  nici  una,  să  fie  prin  natura  sa  lipsit  de  funcție  (argon)?  [30]  Sau,  dimpotrivă,  aşa  cum  ochiul,  mâna,  piciorul  şi  orice  parte  a  corpului  are  fiecare  o  funcție  a  sa,  trebuie  să  admitem  una  şi  pentru  om,  în  afara  acestora?  Şi  care  ar  putea  fi  aceasta?  A  trăi  este  ceva  comun  chiar  şi  plantelor, dar noi suntem în căutarea a ceea ce este propriul (to idion) [omului].  Trebuie, deci, să lăsăm la o parte viața ce constă în hrănire şi creştere. [1098a]  Ar urma să o luăm în considerare pe cea senzorială, dar e clar că aceasta este  comună şi calului, şi boului, şi oricărui animal. Rămâne, deci, o anumită viață  practică  proprie  părții  [sufletului]  înzestrate  cu  rațiune  (praktikē    tis  tou  logon echontos).   După  cum  aceasta  are  două  accepțiuni, 1  vom lua în considerare pe aceea de activitate (energeia): căci aceasta  este  mai  proprie.  Dacă  funcția  omului  este  activitatea  sufletului  conformă  cu  rațiunea, sau cel puțin nu lipsită de rațiune (ergon anthrōpou psychēs energeia kata  logon  ē  mē  aneu  logou),  şi  dacă  funcția  unui  lucru  este  aceeaşi  ca  gen  cu  cea  a  unui  lucru  bun  (spoudaion),  [10]  aşa  cum  vorbim  despre  cithared  şi  despre  citharedul  bun,  şi  la  fel  în  legătură  cu  orice  altceva,  atunci  când  funcției  i  se  adaugă superioritatea conferită de virtute (căci dacă funcția unui cithared este                                                          
     Anume accepțiunea de potență (dynamis), respectiv de activitate (energeia) (De anima III.5,  430a10‐25). 
    1
    
    să  cânte  la  cithară,  aceea  a  unui  cithared  bun  este  să  o  facă  în  mod  reuşit  (to  eu)); dacă deci aşa stau lucrurile, vom spune că funcția omului este un anumit  mod  de  viață,  constând  în  activitatea  sufletului  şi  în  acțiunile  care  sunt  raționale (psychēs energeian kai praxeis meta logou), şi că aceea a omului bun este  să facă toate acestea în mod reuşit şi frumos (eu … kai kalōs), căci o exercitare  reuşită (eu) [a funcției] este una conformă cu virtutea [kata tēn aretēn] care îi este  proprie.  Astfel  fiind,  şi  binele  omului  va  fi  activitatea  sufletului  conformă  cu  virtutea  (to  anthrōpinon  agathon  psyches  energeia  ginetai  katʹ  aretēn),  iar  dacă  virtuțile  sunt  mai  multe,  conform  cu  cea  mai  bună  şi  desăvârşită  (kata  tēn  aristēn  kai  teleiotatēn).  Şi  aceasta  de‐a  lungul  unei  întregi  vieți  (bios  teleios);  pentru că, după cum cu o rândunică nu se face primăvară, nici o singură zi sau  un  scurt  răstimp  nu  fac  pe  nimeni  [20]  binecuvântat  şi  fericit  (makarion  kai  eudaimona).  Aşadar,  să  luăm  în  considerare  această  expunere  sumară  a  binelui,  căci  mai  întâi  trebuie  schițat [subiectul  discuției],  iar mai  apoi  să fie  completat.  Se  pare  că,  dacă  expunerea  sumară  a  fost  bună  (kalōs),  atunci  ea  poate  fi  continuată şi articulată de oricine, iar timpul este un bun descoperitor sau un  bun  ajutor.  Şi  astfel  s‐a  născut  şi  progresul  artelor,  căci  oricine  poate  adăuga  ceea ce lipseşte. Dar trebuie să ne amintim şi ceea ce a fost spus mai sus, şi să  nu căutăm aceeaşi precizie în toate, ci în fiecare conform cu obiectul cercetării  şi cu metoda proprie acesteia. Astfel, tâmplarul şi geometrul cercetează în mod  diferit unghiul drept: primul, în măsura în care aceasta e utilă funcției sale (pros  to  ergon);  al  doilea  vrea  să  ştie  ce  este  [ti  estin]  sau  cum  este  (poion  ti)    el,  deoarece  acesta  contemplă  adevărul.  Şi  în  toate  celelalte  trebuie  făcut  la  fel,  nelăsând lucrurile secundare să domine funcția. Nici nu trebuie să ne întrebăm  la  fel  cu  privire  la  cauze  în  toate  cazurile,  ci  în  unele  este  suficient  să  fie  înfățişat  în  mod  adecvat  „că”‐ul  (to  hoti);  [1098b]  căci  aşa  procedăm  în  cazul  principiilor,  „că”‐ul  fiind  început  şi  principiu.  Iar  la  unele  principii  se  ajunge  prin  inducție  (epagōgē),  la  altele  prin  simțuri,  la  altele  prin  vreo  deprindere  (ethismō  tini),  şi  la  altele  prin  altceva.  Trebuie  să  încercăm  să‐le  urmărim  pe  fiecare conform naturii sale şi să avem grijă să le delimităm corect, căci ele au  mare  importanță  în  privința  consecințelor.  Căci  principiul  este  mai  valoros  decât  jumătatea  întregului  şi  multe  dintre  cele  examinate  se  clarifică  prin  el.  [10]   

Add Comment

To add a comment, you need to login or signup (you can signup without leaving this page)