Brian Ellis Ce-şi propune ştiinţa să facă
    1
    
    În Imaginea ştiinţifică, Bas van Fraassen a formulat o impresionantă provocare la adresa realismului ştiinţific şi a argumentat puternic în favoarea unui nou empirism pe care el îl numeşte “empirism constructivist”. Sunt de acord cu van Fraassen că forma de realism ştiinţific pe care el o pune sub semnul întrebării este de nesusţinut. Totuşi, nu pot accepta ca alternativă satisfăcătoare empirismul său constructiv. Este neîndoielnic mult mai acceptabil decât formele anterioare mai puţin rafinate de empirism, de vreme ce recunoaşte ca îndreptăţite multe obiecţii formulate împotriva acestora. Dar, în final, suferă de unele dintre aceleaşi defecte elementare ca şi acestea, şi, deci, trebuie să fie respinsă o dată cu ele. Van Fraassen vede empirismul şi realismul ştiinţific ca fiind opuse una celeilalte. El identifică diferenţa fundamentală dintre ele ca fiind una de viziune în ceea ce priveşte ţintele ştiinţei. Empiriştii, spune el, văd ţelul ştiinţei ca fiind anticiparea naturii prin producerea de teorii care au predicţii încununate de succes – predicţii care sunt confirmate de experienţă. Pe de altă parte, realiştii ştiinţifici consideră că este acela de a descrie lucrurile aşa cum sunt ele în realitate sau au ajuns să fie. […] În mod tradiţional, empirismul a fost pus în opoziţie nu cu realismul ştiinţific, ci cu raţionalismul şi revelaţionismul, drept o teorie despre sursele cunoaşterii noastre. Iar cei mai mulţi dintre realiştii ştiinţifici ar fi de acord cu empiriştii în această chestiune. De exemplu, Galilei a fost un empirist cu privire la sursele cunoaşterii noastre, iar cardinalul Bellarmino, un revelaţionist. Dar, după criteriul lui van Fraassen, Bellarmino a fost empiristul, iar Galilei nu. Deci, conceptul empirismului al lui van Fraassen nu este cel tradiţional. […] Diferitele viziuni cu privire la ţelul ştiinţei conduc în mod firesc la viziuni diferite cu privire la realizările ei teoretice. Pentru susţinătorii realismului ştiinţific, teoriile bine construite şi acceptate trebuie să fie considerate ca fiind literal adevărate – nu doar drept modele utile pentru a prevedea ce se va întâmpla sau, ca să folosesc termenul demodat, pentru “a salva fenomenele”. Pentru empirişti, astfel de teorii sunt doar modele ale realităţii, care sunt şi care credem că vor continua să fie empiric adecvate. […] Potrivit lui van Fraassen, poziţia adeptului realismului ştiinţific este aceasta: (1) Ştiinţa ţinteşte să ne dea, în teoriile sale, o relatare literal adevărată a modului cum este lumea; iar acceptarea unei teorii ştiinţifice presupune opinia că este adevărată. 2
    
    Conceptul lui van Fraassen de adevăr literal este un concept al corespondenţei: un enunţ este adevărat în mod literal dacă, interpretat literal, descrie cu acurateţe sau corespunde realităţii. Regulile interpretării literale nu sunt clar specificate, dar el are în vedere cel puţin asta: orice referinţă aparentă la o entitate teoretică va fi interpretată ca o încercare veritabilă de desemna dacă nu există motive specifice explicite pentru a nu o interpreta astfel. Împotriva concepţiei susţinătorului realismului ştiinţific cu privire la ţelul acesteia, van Fraassen susţine că nu este necesar nici să motiveze ştiinţa, nici să explice practica ei. Este îndeajuns pentru aceste obiective să-i vedem ţelul ca fiind acela de a întemeia teorii adecvate din punct de vedere empiric. Mai mult decât atât, pe baza unei teze generale a subdeterminării empirice a teoriilor, el susţine că nu putem în mod raţional cere mai mult de la o teorie decât să fie adecvată din punct de vedere empiric. Deoarece, de vreme ce ajungem la acele teorii care sunt acceptabile pe baza criteriului său de adecvare empirică, alegerea între ele nu poate fi făcută pe temeiuri care au vreo legătură cu faptul dacă sunt sau nu adevărate. Alegerea trebuie să fie acum una pragmatică. Deci, dacă am fi cerut încrederea în adevărul unei teorii drept condiţie pentru acceptarea ei, noi nu am fi putut accepta în mod raţional nici o teorie, chiar dacă am fi avut motive empirice şi pragmatice bune pentru a face asta. Invers, dacă am fi acceptat nişte teorii ca fiind în mod literal adevărate, ar fi trebuit să permitem ca motivele pragmatice (simplitate, eleganţă, şi altele asemenea) pe care le aveam pentru a le prefera altor teorii echivalente din punct de vedere empiric sunt temeiuri pentru a crede că ele sunt adevărate. Van Fraassen ajunge astfel la următoarea poziţie: (2) Ştiinţa ţinteşte să ne ofere teorii care sunt adecvate din punct de vedere empiric; iar acceptarea unei teorii implică doar că este adecvată din punct de vedere empiric. 3 […] Nu pot să nu văd poziţia lui van Fraassen ca fiind, cel puţin în parte, o oglindire a ceea ce el crede că sunt atitudinile oamenilor de ştiinţă faţă de teoriile dominante ale fizicii de astăzi. […] Considerând poziţia lui van Fraassen şi argumentele sale pentru aceasta, cred că sunt de acord cu multe din cele pe care le spune în amănunt. Sunt convins, cel puţin, că orice adept al realismului ştiinţific care acceptă o teorie a adevărului corespondenţă şi distincţia lui van Fraassen între consideraţii empirice şi consideraţii pragmatice are mari greutăţi să-şi apere poziţia. Deoarece, dat fiind că singurele consideraţii relevante pentru adevărul sau falsul unei afirmaţii sunt cele empirice sau logice şi că asemenea consideraţii, luate singure, nu pot determina niciodată ce teorii ar trebui să acceptăm ca fiind adevărate (datorită subdeterminării), decurge că nu putem avea niciodată motive bune pentru a crede că o teorie este adevărată. Aşadar, oricine crede în adevărul literal al teoriilor pe care le acceptă trebuie să facă asta în mod iraţional. Pentru a contracara acest
    2 07/09/2004
    
    argument, ar trebui să contestăm fie teza subdeterminării empirice a lui van Fraassen, fie teoria adevărului corespondenţă pe care se bazează întregul argumentul. […] Totuşi, teza subdeterminării empirice este foarte larg acceptată şi rareori contestată; iar cei mai mulţi dintre adepţii realismului ştiinţific ar avea rezerve să abandoneze distincţia empiricpragmatic, care dă o asemenea forţă argumentului subdeterminării; căci dacă ar proceda astfel s-ar părea că subminează teoria adevărului corespondenţă care este esenţială pentru poziţia lor. Cu toate acestea, cred că ei trebuie să facă unele dintre aceste lucruri dacă vor să apere realismul ştiinţific. Teoria adevărului corespondenţă nu este esenţială pentru poziţia lor; nici distincţia empiricpragmatic a lui van Fraassen. Căci realismul ştiinţific poate fi combinat cu o teorie pragmatistă a adevărului; şi, dată fiind o astfel de teorie, toate criteriile pe care le folosim pentru evaluarea teoriilor, inclusiv cele aşa-zise pragmatice, pot fi privite ca fiind relevante pentru adevărul sau falsitatea lor. În opoziţie cu empirismul constructivist al lui van Fraassen, eu aş propune teza pragmatistă: (3) Ştiinţa ţinteşte să ofere cea mai bună explicaţie posibilă a fenomenelor naturale; iar acceptarea unei teorii ştiinţifice implică opinia că aparţine unei astfel de explicaţii. Or eu cred că (3) este aproape corectă şi că atât empiriştii, cât şi susţinătorii realismului ştiinţific o pot accepta. Empiriştii o pot accepta recunoscând ca cea mai bună explicaţie posibilă este doar una empiric adecvată. Susţinătorii realismului ştiinţific o pot accepta căzând de acord că cea mai bună explicaţie posibilă, dacă ea există, este în mod necesar cea adevărată. Presupun că nu mulţi adepţi ai realismului ştiinţific ar accepta această apărare pragmatistă a poziţiei lor de vreme ce cei mai mulţi dintre ei acceptă o teorie a adevărului corespondenţă, şi nu una pragmatistă. Cu toate acestea, nu cred că ei au prea mult de ales. Ei trebuie fie să respingă teoria adevărului corespondenţă şi să accepte poziţia cunoscută ca realism intern, fie să îl urmeze pe van Fraassen pe drumul către empirismul său constructivist. Scopul meu în această lucrare este acela de a apăra realismul ştiinţific din perspectiva unui realist intern. Din această perspectivă, voi susţine că argumentaţia lui van Fraassen împotriva realismului ştiinţific eşueză. Multe dintre argumentele pe care le voi prezenta ar trebui să fie acceptabile pentru susţinătorii realismului ştiinţific oricare ar fi convingerile lor metafizice. Iar aceste argumente ar trebui să stârnească realiştilor ştiinţifici un interes independent. În particular, voi susţine că argumentele pentru convenţionalism şi subdeterminare în sensul tare nu sunt atât de bune pe cât se crede de obicei. Totuşi, în final, argumentele lui van Fraassen trebuie să înfrângă versiunea realistă metafizică a realismului ştiinţific, deoarece rămâne o provocare sceptică la adresa realismului metafizic, pentru care nu există un răspuns adecvat. Prin urmare, alegerea finală este între empirismul constructivist şi realismul ştiinţific intern. […]
    3 07/09/2004
    
    Mă voi concentra doar asupra acelor întrebări care par a fi cele mai importante în disputa dintre reprezentanţii realismului ştiinţific şi cei ai empirismului constructivist. Întrebarea cu privire la ce ontologie ar trebui să adopte cineva dacă vrea să fie un realist este una care poate fi lăsată deoparte. Întrebarea principală priveşte modul în care trebuie înţelese teoriile ştiinţifice – în mod realist sau în alt fel? Teorii şi explicaţii Un lucru pe care îl afli despre Statele Unite când vizitezi această ţară este acela că este foarte greu să generalizezi cu privire la ea. Iar unul dintre lucrurile pe care filosofii ştiinţei ar fi trebui să-l afle despre teoriile şi explicaţiile ştiinţifice este acela că este la fel de periculos să generalizezi cu privire la ele. Pericolul constă în faptul că ceea ce pare adevărat despre teorii şi explicaţii într-un domeniu sau în oricare caz poate să nu fie adevărat pentru altele, astfel încât diferite teorii despre teorii şi explicaţii pot părea plauzibile sau să nu depindă de exemplele care sunt luate în considerare. Cred că van Fraassen este perfect conştient de acest pericol – probabil mai mult decât unii dintre oponenţii săi realişti. Pentru că susţinătorii realismului ştiinţific au mai degrabă o tendinţă lamentabilă în a lua exemple comune de explicaţii cauzale drept tipice pentru explicaţiile ştiinţifice în general, iar teorii mecaniciste simple preluate din fizica sau chimia secolului al XIX-lea, care, în mod evident, au fost înţelese de autorii lor în mod realist, drept paradigme ale teoriilor ştiinţifice. Astfel, poziţia lor filosofică primeşte un puternic aspect de plauzibilitate iniţială. Pe de altă parte, poziţia lui van Fraassen depinde probabil mai mult de opera sa timpurie asupra teoriilor spaţiu-timpului, teorii în cazul cărora nu este deloc evident că intenţia era ca teoriile să fie considerate mai mult decât modele de un anumit gen, care puteau fi folosite cu o mai mare sau mai mică uşurinţă pentru a “salva fenomenele”. De fapt, există diverse feluri de teorii şi explicaţii care apar ca răspunsuri la genuri diferite de întrebări. Îl urmez pe van Fraassen considerând că orice nevoie de explicaţie este o nevoie de informaţie. O explicaţie cauzală constituie informaţie despre istoria cauzală a ceva sau depre procesele cauzale care produc ceva. O explicaţie funcţională este o informaţie despre rolul a ceva în cadrul unui sistem care funcţionează – despre contribuţia pe care o are pentru a-l susţine. O explicaţie de tip model teoretic este o informaţie despre modul în care diferă (dacă diferă) comportamentul real al unui sistem de cel pe care ar trebui să-l aibă în condiţii ideale, dacă nu ar fi existat anumite influenţe perturbatoare; iar acolo unde este necesar include informaţii despre influenţele perturbatoare care produc diferenţa. O explicaţie sistematică este o informaţie despre cum este legat în mod sistematic faptul care trebuie explicat de alte fapte.
    4 07/09/2004
    
    Pe de altă parte, teoriile ne furnizează schema generală pentru a oferi astfel de explicaţii. Teoriile cauzale ale proceselor încearcă să descrie procesele cauzale fundamentale ale naturii. Teoriile funcţionaliste privesc sistemele de diferite feluri care funcţionează şi tipuri de mecanisme, descrise în termenii rolului lor funcţional, mecanisme necesare pentru menţinerea sistemului. Teoriile model definesc norme de comportament cu care poate fi comparat şi (în mod cauzal) explicat comportamentul real. Teoriile sistematice indică câteva principii organizaţionale generale care sunt adecvate pentru a determina structura de bază a unor sisteme de relaţii între lucruri. Geometria euclideană, de exemplu, este o astfel de teorie pentru sistemul de relaţii spaţiale. Ori argumentul în favoarea realismului ştiinţific, în măsura în care priveşte realitatea entităţilor teoretice, îşi extrage forţa din considerarea teoriilor cauzale ale proceselor drept caracteristice pentru teoriile ştiinţifice în general. Deoarece a accepta că A este cauza lui B înseamnă a accepta că atât A cât şi B există în mod real (sau sunt evenimente). Dar nici un astfel de argument nu se aplică entităţilor teoretice ale teoriilor model, fiindcă entităţile ipotetice ale teoriilor model nu sunt cauzele postulate pentru orice. Drept urmare, nu există nici un argument paralel potrivit căruia a accepta o teorie model implică opinia că entităţile la care în aparenţă se referă există în mod real. Nu trebuie să credem în realitatea punctului newtonian de masă sau a sistemelor inerţiale einsteniene sau în existenţa motoarelor cu ardere reversibilă ale termodinamicii clasice, pentru a accepta aceste teorii, deoarece nici una dintre aceste entităţi nu are vreun rol cauzal în explicaţiile oferite de teoriile respective. Prin urmare, nu este necesar să credem că aceste teorii sunt literal descriptive în privinţa proceselor cauzale elementare ale naturii. Iar dacă am proceda astfel am fi angajaţi faţă de viziunea absurdă că multe dintre principiile fundamentale ale dinamicii newtoniene, ale relativităţii în sens restrâns şi ale termodinamicii, dacă nu toate, sunt pur şi simplu adevărate. Pe de altă parte, punctul de vedere al lui van Fraassen pare a proveni din considerarea teoriilor model şi a celor sistematice drept tipice, pentru că valoarea unei asemenea teorii derivă nu din vreo înţelegere pe care ar oferi-o cu privire la modul în care lucrează natura, ci din capacitatea noastră de a sistematiza cunoaşterea cu privire la ea. Prin urmare, nu contează dacă aceste teorii sunt adevărate sau false în sens literal. Ceea ce contează este dacă ele sunt adecvate pentru sarcina pentru care au fost născocite. Deci, în mod plauzibil, a accepta o astfel de teorie nu implică mai mult decât opinia că ea este adecvată, adică, în sensul dat de van Fraassen, că este o teorie adecvată din punct de vedere empiric. Susţinătorii realismului ştiinţific ajung în dificultate când încearcă să generalizeze cu privire la teoriile ştiinţifice. Pentru a face faţă unor legi care funcţionează numai pentru sistemele ideale de un anumit gen (iar cele mai multe dintre legile naturii sunt de acest fel) şi care vor fi în mod strict false dacă vor fi aplicate sistemelor reale, mulţi dintre ei le consideră ca fiind doar bune aproximări
    5 07/09/2004
    
    ale adevărului. 4 Deci, în locul caracterizării lui van Fraassen a poziţiei lor, ei ar accepta ceva de genul acesta: (1a) Ştiinţa îşi propune să ne ofere în teoriile sale o relatare adevărată în mod literal despre cum este lumea; iar acceptarea unei teorii ştiinţifice implică opinia că este cel puţin aproximativ adevărată. Astfel, ei vor considera legi precum cele ale conservării energiei şi conservării stării de repaos, care se aplică strict doar unor sisteme închise şi izolate, ca fiind doar bune aproximări ale adevărului despre sisteme reale. Ceea ce este strict adevărat, vor spune ei, este faptul că energia şi repaosul unui sistem mai mult sau mai puţin închis şi izolat sunt mai mult sau mai puţin conservate. Şi, pe măsură ce ştiinţa progresează, va trebui ca aceste legi în mod esenţial “inadecvat” să fie înlocuite de unele mai adecvate presupunând mai puţină idealizare şi, prin urmare, mai multă fidelitate faţă de relaţiile reale dintre lucruri. Să ne gândim, de exemplu, la înlocuirea legilor gazelor ideale cu ecuaţia lui van de Waal. Mulţi reprezentanţi ai realismului ştiinţific preconizează astfel eventuala înlocuire a teoriilor model cu unele sistemice, în care toate legile şi principiile sunt tocmai generalizări adevărate cu privire la comportamentul real al lucrurilor. Totuşi, dacă ştiinţa îşi propune să atingă un astfel de rezultat, se pare că ea ţinteşte adesea în direcţia greşită deoarece o mare parte a cercetării teoretice se îndreaptă înspre inventarea de teorii model din ce în ce mai abstracte şi relativ mai puţin spre reducerea gradului de idealizare implicat de teoriile noastre pentru a le face mai realiste. Este adevărat că în prognozele economice, şi în general în ştiinţele aplicate, cercetătorii lucrează pentru a dezvolta simulări pe computer din ce în ce mai elaborate ale sistemelor reale, luând în calcul cât mai multe variabile relevante cu putinţă pentru a maximiza acurateţea predicţiilor lor. Şi nu neg importanţa unei astfel de cercetări. Dar dezvoltările teoretice fundamentale din ştiinţă tind să meargă în direcţia opusă – înspre o mai mare abstracţie şi generalitate. […] Empirismul constructivist al lui van Fraassen interpretează toate teoriile după tiparul teoriilor model, deoarece acum este determinat să afirme că entităţile postulate aparţinând teoriilor cauzale ale proceselor nu au pretenţia de a fi considerate ca fiind în mod real existente mai mult decât o au constructele teoretice ale teoriilor model. Atomi, fiinţe din Perioada Jurasică, sisteme inerţiale şi lumi posibile sunt după el toate pe acelaşi plan şi a accepta teorii care par să facă referinţă la asemenea realităţi implică doar opinia că teoriile sunt adecvate din punct de vedere empiric. Ori dacă teoriile despre care vorbim sunt cele ale relativităţii în sens restrâns şi semanticii “lumilor posibile”, atunci poziţia lui van Fraassen este cel puţin plauzibilă. Dar îşi pierde toată aura de plauzibil dacă teoriile aflate în atenţie sunt teorii istorice sau teorii ale combinaţiilor chimice. […]
    6 07/09/2004
    
    Eu cred că van Fraassen este conştient de toate acestea. Nu cred că el îmbrăţişează empirismul constructivist din naivitate sau din greşeala de a distinge între teoriile cauzale ale proceselor şi teoriile model. Probabil că poziţia sa filosofică a luat naştere dintr-o teorie mai puţin ambiţioasă cu privire la statutul legilor relativităţii restrânse şi a altor teorii model abstracte. Iniţial el a susţinut că multe dintre principiile implicat în aceste teorii sunt convenţionale. De exemplu, el susţinea că, în cele din urmă, este o chestiune de convenţie dacă afirmăm că viteza luminii este aceeaşi în toate direcţiile. Despre aceasta, el ar fi spus, urmându-l pe Reichenbach şi ceilalţi pozitivişti, că nu există aici adevăr. Totuşi, el a ajuns acum să creadă că argumentele pentru convenţionalismul unor astfel de principii se aplică în general. Deci, consecvent poziţiei sale timpurii, el trebuie să conchidă că, în general, nu există adevăr în privinţa legilor fundamentale şi teoriilor ştiinţei. Dar, aşa cum îl înţeleg eu, van Fraassen nu acceptă această concluzie generală. Există aici un adevăr, ar vrea să spună acum, dar nu putem ştii cu adevărat care este el. Pentru că tot ce putem spera este să construim un sistem de teorii adecvate empiric. Orice dincolo de asta este, în mod necesar, dincolo de înţelegerea noastră. […] Van Fraassen, aşa cum îl înţeleg eu, acceptă argumentul principal pentru convenţionalism – cel al subdeterminării empirice – şi continuă să accepte teoria adevărului corespondenţă; dar el respinge concluzia convenţionalistă că nu există un adevăr cu privire la acele legi şi teorii care sunt subdeterminate empiric. El este de acord cu susţinătorii realismului ştiinţific că ele sunt fie adevărate, fie false; dar, spre deosebire de ei, el consideră că dacă ele sunt adevărate sau false nu este în cele din urmă o problemă empirică, ci una metafizică. Adevărul, pentru van Fraassen, este un concept metafizic. Subdeterminarea empirică […] Această teză a subdeterminării empirice nu constă, bineînţeles, în ideea evidentă că teoriile noastre sunt subdeterminate inductiv de dovezile pe care le avem pentru ele. […] Ideea este că există teorii incompatibile care sunt echivalente din punct de vedere empiric, în sensul că nici o dovadă faptică nu poate distinge între ele; iar afirmaţia este că înţelegerea noastră teoretică cu privire la lume ar putea fi subdeterminată chiar şi de presupusa totalitate a dovezilor empirice. Dacă este adevărată această teză, atunci ea constituie un pericol real pentru realismul ştiinţific; căci ce motiv am avea să credem în existenţa oricărei entităţi teoretice dacă am putea fi asiguraţi că există o altă teorie, echivalentă empiric cu cea postulată, care poate asuma existenţa altor entităţi, să fie ele cu totul diferite?
    7 07/09/2004
    
    Deşi teza subdeterminării empirice este în mod obişnuit asertată, argumentele aduse în favoarea ei nu sunt atât de constrângătoare pe cât se crede. […] Toate încercările de a defini termenii teoretici ai ştiinţei într-un limbaj observaţional au fost sortite eşecului. Chiar şi cele mai simple predicate teoretice au rezistat cu îndârjire unei astfel de analize. Prin urmare, convingerea că teoriile spun mai mult decât se poate spune într-un limbaj observaţional a câştigat teren. Nu este vorba de faptul că ele trec dincolo de dovezi. Toate generalizările inductive fac asta. Ele trec dincolo de orice pentru care poate exista un suport inductiv. Căci ele nu pot fi exprimate într-un limbaj ai căror termeni sunt pur observaţionali. Prin urmare, este susţinută ideea că toate teoriile trebuie să fie puternic subdeterminate de dovezi. Chiar dacă ar fi fost făcute toate observaaţiile şi sar şti că ele au fos făcute iar teoriile noastre ar fi compatibile cu această presupusă totalitate a dovezilor, teoriile noastre ar spune mai mult decât acestea şi ar fi astfel subdeterminate de ele. Cred că acest argument este plauzibil, dar nu pe de-a-ntregul convingător, fiindcă pare a se baza pe un inductivism mai degrabă naiv – premisa crucială fiind aceea că dacă A nu poate fi exprimată într-un limbaj obervaţional L, atunci A nu poate fi sprijinită de vreo dovadă care este exprimabilă prin limbajul L. Şi nu ştiu nici un argument bun pentru această premisă. În al doilea rând, şi cred că mai important pentru van Fraassen, faptul că există multe exemple convingătoare pentru subdeterminarea empirică – unele care fac să fie rezonabil să crezi că toate teoriile sunt subdeterminate în mod similar. În orice caz, van Fraassen argumentează în favoarea subdeterminării empirice în principal folosindu-se de cazuri particulare şi nu se mulţumeşte să se bazeze pe argumente generale precum cel pe care l-am prezentat pe scurt. Fără a intra în detalii, voi admite că avem argumente convingătoare pentru existenţa unor teorii echivalente din punct de vedere empiric, dar, chiar dacă sunt temeinic fondate, ele nu întemeiază teza generală. Pentru că nu se poate stabili că toate teoriile sunt în cele din urmă subdeterminate arătând că unele dintre ele au această caracteristică. De exemplu, cineva ar putea încerca să izolele teoriile dinamicii şi pe cele ale spaţiului şi timpului, pentru care există cele mai detaliate argumente în favoarea convenţionalităţii, şi să admită că cel puţin unele entităţi care apar în aceste teorii, precum forţele, pot să nu fie, dar să păstreze o interpretare realistă a entităţilor fizicii atomice şi subatomice argumentând că teoriile care postulează existenţa acestor entităţi nu sunt convenţionale în acelaşi mod.[…] Nu vreau să apăr în mod special realismul “entităţilor ştiinţifice” în această formă, fiindcă aş prefera acum versiunea mai tare a realismului intern. Totuşi, merită subliniat faptul că principalele argumente pentru convenţionalitatea teoriilor spaţiu-timp şi al altor teorii model abstracte nu sunt argumente pentru convenţionalitatea teoriilor cauzale ale proceselor. Deoarece, dacă entităţile postulate în aceste teorii există, ar trebui să ne aşteptăm ca ele să se manifeste în diferite feluri şi să participe în procese cauzale, altele decât cele descrise în teoriile de până acum. Prin urmare, ar
    8 07/09/2004
    
    trebui să ne aşteptăm ca, pe măsură ce sunt dezvoltate teorii cauzale ale proceselor, confirmarea să vină din surse neaşteptate. Aşadar, teoriile între care nu se poate distinge în mod empiric, într-un context teoretic, ar putea fi distinse în altul. Noi dezvoltări teoretice pot arăta că unele consideraţii empirice sunt în mod diferenţiat relevante pentru adevărul celor două teorii, care anterior ar fi fost considerate echivalente din punct de vedere empiric. De exemplu, este posibil să construim două teorii ale combinaţiilor chimice pentru a explica de ce un atom de hidrogen se combină cu unul de clor pentru a da doi atomi de clorură de hidrogen. Una este teoria clasică a lui Avogadro; cealaltă postulează existenţa unor anumite “numere ale gazelor” caracteristice gazelor elementare şi compuse şi a anumitor legi care leagă aceste numere ale gazelor de numărul de volume combinate. În termenii consecinţelor empirice ce pot fi testate, teoriile sunt echivalente. Cu toate acestea, ele sunt teorii foarte diferite. Una postulează existenţa atomilor, moleculelor şi proceselor para-mecanice ale combinaţiilor chimice, cealaltă nu. […] În ciuda faptului că aceste două teorii au aceleaşi consecinţe testabile în mod empiric, în mod sigur ele nu sunt şi, doresc să spun, nu vor fi niciodată empiric achivalente. Căci ele oferă perspective foarte diferite de dezvoltare şi atunci când noi teorii vor fi dezvoltate, noi fapte vor deveni relevante pentru acceptarea lor (teoria lui Avogadro). Faptele electrolizei, de exemplu, nu au consecinţe empirice pentru teoria lui Avogadro, dar ele o susţin în mod sigur pentru că pot fi explicate repede pe baza modelului atomic-molecular utilizat. Mulţi filosofi cred că teoriile sunt seturi de propoziţii care implică condiţionali observaţionali, adică propoziţii de forma: C1 & C2 & … Cn ⊃ O unde C1, C2, …, Cn sunt condiţiile iniţiale determinabile empiric şi O este un enunţ observaţional (de exemplu, un eveniment de tipul K apare în regiunea spaţio-temporală S). Acest model al unei teorii este atît de larg acceptat şi folosit încât poate fi numit în mod rezonabil “modelul standard”. Pe baza acestui model, este natural să spunem că două teorii sunt echivalente din punct de vedere empiric dacă şi numai dacă ele implică acelaşi set de condiţionali observaţionali. Dar, potrivit acestui criteriu, teoria mea a “numerelor gazelor” este empiric echivalentă cu cea a lui Avogrado – ceea ce mi se pare absurd. Este absurd deoarece sunt foarte multe dovezi acum în favoarea teoriei lui Avogrado şi împotriva teoriei numerelor gazelor. Lucrurile stau aşa deoarece teoria iniţială a lui Avogadro a fost integrată într-o teorie foarte generală şi puternică a combinaţiilor chimice şi are legături bine stabilite (în sensul că are în comun ipoteze) cu un mare număr de alte teorii fizice şi chimice. Teoria lui Avogadro a primit sprijin din partea acestor teorii doarece a devenit o parte integrală a lor. Dovezile în favoarea teoriei lui Avogadro nu pot fi identificae cu confirmarea pe
    9 07/09/2004
    
    care au primit-o consecinţele ei de ordin observaţional, cel puţin atâta vreme cât “consecinţele de ordin observaţional” sunt înţelese aşa de îngust cum o sugerează modelul standard. Argumentul este unul duhemian. Teoriile nu apar în mod normal în izolare, şi dovezi pentru sau împotriva unei teorii pot apărea din zone la care nu ne-am aştepta. Aceaste dovezi pot fi neaşteptate, nu pentru că nu am reuşit să facem deducţiile relevante din axiome, ci pentru că nu este deloc o consecinţă a acestor axiome, în nici un caz a acestor axiome singure. Pot exista dovezi care pot fi privite ca fiind relevante pentru teoria respectivă doar datorită unei dezvoltări teoretice noi, legată de aceasta. Aşadar, nu putem spune de la început ce fel de dovezi, dacă există unele, pot distinge între teorii care pe baza indicaţiilor actuale ar părea că sunt echivalente din punct de vedere empiric, decât dacă ştim dinainte ce dezvoltări teoretice pot apărea. Aşadar, presupunând că nu putem ştii ce dezvoltări teoretice pot apărea, nu putem fi pe deplin justificaţi vreodată în a pretinde că două teorii incompatibile sunt echivalente din punct de vedere empiric în sensul că nici o dovadă nu ar putea niciodată distinge între ele. Faptul că nu pot distinse, dată fiind înţelegerea noastră teoretică prezentă a lumii, nu implică că nu pot fi distinse. Un susţinător al realismului ştiinţific poate, deci, să-şi apare poziţia împotriva argumentelor empiriste/convenţionaliste pentru subdeterminarea empirică a teoriilor, deoarece poate susţine că teza subdeterminării nu poate fi demonstrată. Nu poate fi arătat că există vreun caz veritabil de subdeterminare empirică, dacă facem abstracţie de cazul în care el este stabilit prin decret. Motivul pentru aceasta trebuie, poate, subliniat. El derivă din caracterul deschis al câmpului de dovezi. Prin câmpul de dovezi al unei teorii înţeleg mulţimea descoperirilor empirice posibile relevante pentru adevărul sau falsitatea ei. Această mulţime trebuie distinsă în mod clar de mulţimea consecinţelor empirice ale teoriei. Consecinţele empirice ale unei teorii sunt condiţionalii observabili implicaţi de ea. Aşadar, mulţimea acestor consecinţe este o submulţime a mulţimii consecinţelor logice ale teoriei. Dar nu la fel stau lucrurile cu câmpul dovezilor. Poate exista dovezi pentru o teorie care nu sunt în nici un fel implicate de aceasta şi dovezi împotriva ei care nu o contrazic. Legile electrolizei ale lui Faraday, de exemplu, sprijineau cu siguranţă teoria atomomoleculară a lui Avogadro, de vreme ce modelul atomo-molecular propus de cătra Avogadro pentru a explica anumite lucruri cu privire la combinaţiile chimice puteau fi cu uşurinţă adaptat pentru a explica electroliza. Dar Avogrado nu putea să deducă legile lui Faraday din teoria lui iniţială fără a face nişte asumpţii în plus. […] Acest argument are o importanţă considerabilă în prezentul context, deoarece implică faptul că afirmaţiile de echivalenţă empirică ar trebui tratate cu precauţie sau să fie relativizate la o etapă de dezvoltare teoretică dată. Din faptul că două teorii distincte din punct de vedere logic au aceleaşi consecinţe empirice (în sensul că ele implică acelaşi set de condiţionali observaţionali), nu decurge că nu există nici o dovadă care să distingă între ele. Aceasta nu decurge nici din incapacitatea
    10 07/09/2004
    
    noastră de a oferi o cale prin care să poată fi distinse în acest fel. Deoarece, atâta vreme cât teoriile care ne preocupă sunt distincte din punct de vedere logic, este întotdeauna logic posibil ca dezvoltări teoretice neprevăzute să apară şi să ne permită să inventăm teste pe baza cărora să decidem între ele. Deci, pentru a justifica acceptarea oricărei afirmaţii de echivalenţă empirică, am avea nevoie cel puţin de un argument teoretic bun că nici o astfel de dezvoltare nu ar putea să apară. […] Realismul intern şi realismul metafizic Pentru a ştii că lucrurile stau într-un anumit fel, trebuie să fim cumva justificaţi în a crede asta şi, mai mult decât atât, ceea ce spunem trebuie să fie adevărat. Spun ‘cumva’ deoarece, în aparenţă, nu fiecare caz de opinie adevărată justificată constituie cunoaştere. Dar rafinările nu trebuie să ne preocupe aici, de vreme ce punctul de vedere pe care vreau să-l exprim este independent de modul în care poate fi formulat conceptul de justificare. Aşadar, să spunem doar că ceea ce constituie cunoaştere este opinia adevărată şi justificată şi să ignorăm rafinările. Atunci, aparent, există două feluri de condiţii pentru cunoaştere: prima priveşte modul în care lumea este, iar cealaltă, justificarea opiniilor noastre despre ea. Să le numim condiţiile ontologică şi, respectiv, epistemică. Acum, cred că aproape toată lumea va fi de acord că satisfacerea condiţiei epistemice nu implică satisfacerea celei ontologice, sau invers. Putem fi justificaţi în a crede ceea ce este fals şi să nu fim justificaţi în a crede ceea ce este adevărat. Acesta este terenul comun pentru cel ce susţine realismul intern şi realismul metafizic. Diferenţa dintre ei constă în extrapolarea acestui punct până la limita a ceea ce este în cele din urmă justificabil. Pentru cel ce susţine realismul intern, dacă este ceva, ceea ce este adevărat este doar ceea ce este în cele din urmă justificabil. Pentru cel ce susţine realismul metafizic, adevărul rămâne însă independent de evaluarea raţională, chiar şi la limita ideală a acestui proces. Este important să fie clar faptul că cel ce susţine realismul intern nu echivalează adevărul cu asertabilitatea care este îndreptăţită [warranted assertability] sau cu opinia rezonabilă [reasonable belief]. Pentru că aceste noţiuni sunt legate de dovezile existente sau disponibile, şi, poate că, de asemenea, de anumite asumpţii şi teorii fundamentale, care, în contextul dat, nu sunt luate în discuţie. Pentru realistul intern, adevărul este un fel de noţiune limită a opiniei rezonabile. Cu toţii credem că suntem limitaţi în cunoaşterea noastră şi că, probabil, unele din lucrurile pe care le credem sunt false, dar nu ne gândim că, pentru aceste motive, nu este rezonabil pentru noi să credem ceea ce credem. Circumstanţele pot schimba ceea ce credem în mod rezonabil. Dacă sunt descoperite noi dovezi, dacă este propusă o teorie mai bună, dacă rezultatele acceptate anterior sunt puse sub semnul întrebării, atunci ceea ce credem în mod rezonabil este afectat de asemenea
    11 07/09/2004
    
    schimbări. Mai mult decât atât, ar trebui în mod normal să considerăm aceste schimbări ca fiind înspre mai bine – ca fiind schimbări care îmbunătăţesc cunoaşterea şi înţelegerea noastră cu privire la lume. Adevărul, pentru cel ce susţine realismul intern, este perfecţiunea presupusă a acestui proces. Este ceea ce ar trebui să credem, dacă cunoaşterea noastră ar fi perfectă, dacă ar fi bazată pe dovezi totale, ar fi intern coerentă şi ar fi integrată din punct de vedere teoretic în cel mai bun mod posibil. Există, bineînţeles, foarte mari probleme cu încercarea de a explica acest concept al perfecţiunii. Dar pentru cel ce susţine realismul intern, este ceea ce trebuie să fie adevărul, dacă el există. Pe de altă parte, cel ce susţine realismul metafizic, are un concept diferit de adevăr. Pentru el, adevărul este relaţia dintre ceea ce este adevărat [what is true] şi acel ceva despre care este adevărat [what is true of], o relatare independentă de valorile noastre epistemice. Valorile noastre epistemice sunt cele care intră în joc în mod evident oricând suntem implicaţi în evaluarea (adevărului sau falsităţii) a ceea ce alte persoane spun sau cred sau în evaluarea propriilor noastre opinii. Judecăm cât de bine a fost atestat, sprijinit sau explicat ceva ori cât de coerent [how well] este cu alte lucruri pe care le ştim. Şi pentru a face asta, trebuie să avem un sistem de preferinţe. Valorile care dau naştere acestor preferinţe sunt valorile noastre epistemice. În mod normal, realistul metafizic acceptă, şi cu siguranţă aşa ar trebui să facă, că avem astfel de valori. Dar adevărul, ar spune el, nu depinde de răspunsul la întrebarea care sunt aceste valori. De fapt, am fi putut să dezvoltăm criterii pentru evaluarea epistemică care să fie bine adaptate scopului de a descoperi ceea ce este adevărat. Dar, încă o dată, s-ar putea să nu fie aşa. Chiar şi teoria perfectă (presupunând că a existat) s-ar putea să nu fie adevărată, deşi lumea şi sistemele noastre de valori epistemice ar putea fi în aşa fel încât să nu putem niciodată descoperi dovezi care să ne dea motive bune să ne îndoim de ea. Conceptul cuiva de adevăr nu trebuie să afecteze într-o mare măsură opiniile sale cu privire la adevăr. În consecinţă, cei ce susţin realismul intern şi realismul metafizic pot avea ontologii destul de asemănătoare. De exemplu, nu există motiv pentru care cel ce susţine realismul intern să nu fie fizicalist, fiindcă nu există motiv, care să nu fie motiv pentru oricine altcineva, pentru care realistul intern să nu considere ontologia fizicalistă ca fiind teoria cea mai credibilă din punct de vedere raţional. Dimpotrivă, ar părea că există motive foarte bune pentru care el să creadă astfel. Mai mult decât atât, cel ce susţine realismul intern poate, şi ar trebui, să fie un realist în sensul cel mai deplin, adică să creadă că există o realitate care este independentă de cunoaşterea cuiva sau de opiniile cu privire la ea. Deoarece, cu siguranţă, indiferent de cele mai bune teorii cu privire la natura lumii fizice pe care le avem la dispoziţie, realitatea ar fi în mare măsură aceeaşi chiar dacă rasa umană nu ar fi existat niciodată. Orice persoană raţională trebuie să creadă asta, iar cel ce susţine realismul intern poate fi în cel mai înalt grad raţional. Mai mult decât atât, realitatea
    12 07/09/2004
    
    independentă în care poate crede cel ce susţine realismul intern nu este un noumenon lipsit de caracteristici, ci o lume de obiecte fizice cu proprietăţi fizice ce interacţionează între ele în modurile obişnuite. Dacă este corect să credem că aceste lucruri există şi dacă adevărul este ceea ce este corect să credem, atunci, bineînţeles, este adevărat că ele există. Adepţii realismului intern şi metafizic se deosebesc în mod esenţial doar prin faptul că au concepte diferite de adevăr. Dar această diferenţă dă naştere altora. De exemplu, cel ce susţine realismul metafizic este deschis unui gen de provocare sceptică: dacă adevărul este independent de valorile noastre epistemice, atunci ce motiv avem să credem că acele teorii pe care ar trebui să le judecăm ca fiind cele mai bune sunt mai aproape de adevăr? Cum ştim că valorile noastre epistemice sunt bine adaptate pentru a descoperi ce este adevărat? Putem să cercetăm natura şi să dezvoltăm o înţelegere teoretică a lumii, dar nu putem compara ceea ce credem că ştim cu o cunoaştere despre cât de bine o facem. Nu putem nici să fim asiguraţi că ştiinţa a progresat către ţelul său, şi anume acela de a descoperi adevărata natură a realităţii. Pe de altă parte, adeptul realismului intern nu este chinuit de aceste îndoieli sceptice. Valorile noastre epistemice trebuie să fie adaptate scopului de a descoperi ce este adevărat, deoarece adevărul este tocmai punctul culminant al procesului de cercetare şi de gândire asupra naturii în concordanţă cu aceste valori. Dată fiind această caracterizare a celor două poziţii, eu cred că cei mai mulţi adepţi ai realismului ştiinţific se vor considera susţinători ai realismului metafizic, pentru că aceasta este poziţia care trebuie asociată cu adeziunea la o teorie a adevărului corespondenţă. […] Ei consideră că susţinătorii realismului intern neagă faptul că există o realitate care este independentă de cunoaşterea sau înţelegerea cuiva cu privirea la ea. Dar, bineînţeles, aceştia nu fac asta, sau cel puţin, nu trebuie să facă asta. Eu cred în mod sigur în existenţa unei asemenea realităţi, deoarece eu gândesc că asta este ceea ce orice persoană în toate minţile trebuie să creadă în mod raţional. Prin urmare, poziţia pe care o voi apăra nu este una idealistă în sensul obişnuit, chiar dacă conceptul meu de adevăr este asemănător în anumite privinţe cu conceptul coerentist apărat de unii idealişti. Faptul că cel ce susţine realismul intern nu trebuie să nege existenţa unei realităţi fizice independente trebuie întărit. Dar mă tem că numele pe care Putnam5 l-a dat poziţiei pe care vreau să o apăr va garanta neînţelegerea ei constantă. Nu este însă nimic “intern” cu privire la ontologia mea şi nu este punctul meu de vedere că realitatea este un construct din idei sau din impresii sensibile sau din orice altceva. Realitatea există şi are în mod virtual toate proprietăţile pe care le are, independent de cunoaşterea cuiva sau opiniile cu privire la ea. Asta înseamnă că următorul condiţional contra-factual este considerat de mine drept adevărat, adică corect să fie crezut: Dacă fiinţele umane nu ar fi existat, atunci lumea nu ar fi atât de diferită de cum este ea acum.
    13 07/09/2004
    
    Bineînţeles, dacă nu am fi existat, atunci nu ar fi fost nici oraşe, nici câmpuri arate, nici cărţi sau teorii despre lume, şi probabil nici unele specii de animale nu ar fi dispărut. Dar, în ansamblu, diferenţele nu ar fi prea mari. Diferenţele ar fi chiar mai puţin mari dacă opiniile noastre despre lume ar fi fost diferite. Ar fi diferite, pentru că opiniile noastre sunt parte a realităţii şi opiniile au efecte, dar ontologia fundamentală la care am subscrie ar rămâne neafectată de faptul că avem sau că vom avea opinii diferite cu privire la ea. Cel care susţine realismul intern poate astfel crede în existenţa unei realităţi independente. Asta înseamnă că poate crede că ontologia la care subscrie şi legile fundamentale ale naturii vor fi la fel, orice ar crede el. Într-adevăr, faptul că aşa trebuie să stea lucrurile este parte a înţelegerii sale cu privire la lume. Independenţa în discuţie este o independenţă cauzală. Nu poate fi modificată structura de bază a lumii modificând opiniile noastre cu privire la aceasta. Dar ce se întâmplă cu modificările valorilor noastre epistemice? O modificare în valorile noastre epistemice nu ar schimba oare modul de a fi al lumii prin aceea că ar face să fie corect să credem despre lume lucruri care acum nu ar fi corect să le credem? În cele din urmă, nu este adeptul realismului intern un gen de idealist? În primul rând, daţi-mi voie să disting între două tipuri de modificări. Dacă modific poziţia degetului meu mic, atunci, într-un anumit sens, îl modific pe Sirius pentru că schimb relaţia lui cu degetul meu mic. Dar, într-un alt sens, nu îl modific pe Sirius, deoarece nu intervine nici o influenţă cauzală – cel puţin nimic care să se resimtă pe Sirius pentru o lungă perioadă de timp. Modificările de primul fel sunt numite modificări ‘Cambridge’. Ceea ce este caracteristic unor asemenea modificări este faptul că sunt produse fără influenţă cauzală asupra obiectului despre care se spune ca a fost modificat. Explicaţia cauzală a modificării poziţiei lui Sirius relativă la degetul meu mic se va referi numai la evenimente care se petrec în mine. Ori, în acest sens, o modificare în valorile noastre epistemice are drept efect numai o modificare Cambridge a lumii. Explicaţia cu privire la ceea ce s-a petrecut se va referi doar la evenimentele care au loc în noi. Deci, oricine cu valorile noastre epistemice prezente nu ar vedea lumea ca fiind schimbată. Va vedea doar un set de modificări în felul în care oamenii gândesc despre ea. Să presupunem că noi toţi ne schimbăm astfel încât cu toţii devenim genuri diferite de fiinţe echipate cu un sistem diferit de valori epistemice. Atunci, probabil, lumea ar fi schimbată corespunzător fiinţelor care am devenit. Cred că acest lucru este corect. Modul în care este lumea depinde de genul de fiinţe care suntem. Acesta este una din consecinţele realismului intern. Nu face ca să fie greşit pentru noi să credem ceea ce credem despre lume. Nici nu ar fi în mod necesar greşit pentru noi să credem ceva diferit, dacă am fi fost genuri diferite de fiinţe. Nici nu există un al treilea punct de vedere din care sistemele de opinii a două genuri diferite de fiinţe să poată fi comparate şi evaluate, iar, dacă ar exista, atunci nu s-ar bucura de o poziţie privilegiată. Astfel, potrivit adeptului
    14 07/09/2004
    
    realismului intern, nu există un sens în care lumea există în mod absolut, ci doar sensuri care sunt relative la diferite genuri de fiinţe, dintre care nici unul nu poate pretinde prioritate absolută. Înseamnă asta atunci că un susţinător al realismului intern este în cele din urmă un gen de idealist? În măsura în care el crede că modul în care lumea este pentru noi depinde, deşi nu în mod cauzal, de genurile de fiinţe care suntem, un adept al realismului intern poate fi numit pe drept un idealist de un anumit tip. Dar el nu este, şi cu siguranţă nu trebuie să fie, un idealist în sensul că neagă existenţa unei realităţi independente. Deoarece el poate foarte bine să gândească, aşa cum fac eu, că este corect să creadă în existenţa unei realităţi care nu este afectată de opiniile noastre cu privire la ea şi nu depinde de experienţa noastră legată de ea. Aşadar, nu este nici o incompatibilitate puternică între realismul intern şi cel ştiinţific. Un susţinător al realismului intern poate accepta cele mai multe dintre tezele principale ale realismului ştiinţific. 6 Iar această lucrare a fost o apărare a realismului ştiinţific dintr-o perspectivă internalistă. Dar ce se poate spune despre alternativă? Ce este greşit cu realismul metafizic? Există vreun motiv pentru care un susţinător al realismului ştiinţific nu ar trebui să adopte realismul metafizic? Da, cred că există. În primul rând, realismul metafizic este în mod esenţial o poziţie sceptică. Dacă chiar şi perfecţiunea cunoaşterii umane după standardele umane nu conduce în mod necesar la adevăr, atunci, după cum a arătat van Fraassen, adevărul este în mod esenţial incognoscibil. Nu avem nici un motiv să credem că îmbunătăţirea cunoaşterii şi înţelegerii noastre cu privire la lume ne aduce mai aproape de adevăr. În al doilea rând, nu poate exista nici un argument bun pentru realismul metafizic. Dacă presupoziţia că există un mod în care este lumea, independent de valorile noastre epistemice, ar avea o putere explicativă, atunci ar fi corect pentru noi să o credem. Dar, în acest caz, ea ar fi parte din lumea noastră şi nu o realitate absolut independentă. Avem, cred eu, bune argumente pentru faptul că există lucruri independent de cunoaşterea şi înţelegerea noastră cu privire la lume. Prin urmare, cel ce susţine realismul intern le îmbrăţişează. În acelaşi fel, dacă am fi avut bune argumente pentru existenţa unui noumenon transcendental, atunci ar fi de asemenea corect pentru noi să credem în el. Dar să nu pretindem că putem fabrica un argument care va fi convingător oricare ar fi valorile noastre epistemice unind în acest fel toate creaturile care gândesc. În al treilea rând, presupoziţiile realismului ştiinţific nu sunt necesare. Adevărul uman este ceva la care putem aspira întotdeauna. Dacă există un alt fel de adevăr pentru fiinţe de un alt fel, atunci este problema lor. Nu este şi nu poate fi un adevăr absolut, şi, prin urmare, nu poate exista un mod de a fi al lumii, independent de modul în care noi, ori alte genuri de creaturi, ar evalua opiniile cu privire la ea. Deci, concluzionez că, dacă vrei să fi un adept al realismului ştiinţific, atunci ar fi mai bine să fi un susţinător al realismului intern. Dar nu există, în cele din urmă, o obiecţie crucială faţă de această poziţie? Spun că există un mod în care lumea este pentru noi şi , probabil, şi că pentru alte genuri de fiinţe există unul diferit,
    15 07/09/2004
    
    şi că nici unul nu poate pretinde prioritate. Dar cu siguranţă trebuie să fie o lume, o lume comună, la care reacţionează membrii ambelor specii. Da, cred că este corect. Nu neg existenţa unei lumi şi nici nu asertez existenţa unei multitudinii de lumi. Ceea ce neg este faptul că există vreun mod în care lumea este, independent de cum este ea pentru diverse genuri de fiinţe. Fiinţe diferite pot avea perspective diferite asupra lumii, dar nu este nici un temei pentru a crede că există vreuna care poate pretinde prioritate. Dar poate dacă am întâlni nişte extratereştrii care ar avea o perspectivă diferită, am putea să explicăm de ce ei văd lumea în felul respectiv, diferit de al nostru. În acest fel am putea obţine, poate, o mai bună înţelegere a modului cum este lumea. Poate că aşa stau lucrurile, dar tot nu am putea atinge vreo poziţie cu adevărat obiectivă, deoarece teoria pe care am construit-o pentru a explica sistemele de opinii ale creaturilor diferite de noi ar rămâne în continuare o teorie a noastră, pe care va trebui să o evaluăm la fel cum evaluăm orice altă teorie. Şi dacă extratereştrii construiesc o teorie despre cum gândim noi cu privire la lume şi o evaluează după standardele lor, atunci nu există nici o garanţie că ea va fi aceeaşi. Deci nici o poziţie obiectivă, care să definească modul în care este lumea independentă de valorile noastre epistemice, nu pare a fi posibilă. Cu toate acestea, susţinătorul realismului metafizic crede că există un mod în care este lumea independentă de valorile noastre epistemice. Dar trebuie să mărturisesc că nu pot să înţeleg acest punct de vedere. Nici nu pot vedea vreun motiv pentru a o susţine. De ce se comportă lucrurile de parcă teoria T ar fi adevărată? Răspunsul perfect adecvat este că lucrurile stau aşa pentru că lumea este pentru noi o lume T. Conceptul de realism absolut sau metafizic este precum conceptul de spaţiu absolut. Nu este util. Putem explica orice poate fi explicat despre modul cum se mişcă corpurile, fără a presupune că există mişcare absolută. La fel, putem explica orice poate fi explicat despre cunoaşterea noastră asupra realităţii – de exemplu, fenomenele de convergenţă epistemică – fără a presupune că există vreun sens în care lumea există în mod absolut. Este îndeajuns dacă există un sens (cel pentru noi) în care lumea este pentru noi.
    
    Traducere de Cristian Ducu
    
    1 Traducerea s-a făcut după textul publicat în P. Churchland şi C. Hooker (ed.), Images of Science; University of Chicago Press, Chicago, 1985. 2 Bas C. van Fraassen, The Scientific Image; Clarendon Press, Oxford, 1980, p. 8. 3 Van Fraasen, The Scientific Image, p. 12. 4 De exemplu, vezi articolele lui R. Boyd: Approximate Truth and Natural Necessity (în “Journal of Philosophy”, vol. 73, 1976, pp. 633-635) şi Scientific Realism and Naturalistic Epistemology (în “PSA”, vol. 2, pp. 613-662).
    
    16
    
    07/09/2004
    
    H. Putnam, How to Be an Internal Realist and a Transcendental Idealist (at the same time); în “Language, Logic and Philosophy: Proceedings of the Fourth International Wittgenstein Symposium”, 1979, pp. 100-108. 6 Dar, bineînţeles, nu teoria adevărului corespondenţă.
    5
    
    17
    
    07/09/2004

Add Comment

To add a comment, you need to login or signup (you can signup without leaving this page)