Thomas Kuhn -- Drumul de la 'Structura' [The Road since 'Structure'] more

Thomas Kuhn Drumul de la "Structură” 1 Cu această ocazie şi în acest loc simt că trebuie, şi probabil că se aşteaptă de la mine aceasta, să arunc o privire asupra celor ce s-au întâmplat în filosofia ştiinţei de când ea a început să mă intereseze, cu peste o jumătate de secol în urmă. Dar sunt deopotrivă prea mult în afara ei cât şi prea implicat pentru a-mi asuma această sarcină. Decât să precizez starea actuală a filosofiei ştiinţei în raport cu trecutul ei – subiect în care am puţină autoritate – mai degrabă voi încerca să precizez poziţia mea actuală în filosofia ştiinţei în raport cu de propriul ei trecut – un subiect în care, chiar dacă ceea ce voi spune nu va fi perfect, sunt probabil cea mai bună autoritate care există. După cum unii dintre dumneavoastră ştiu, lucrez la o carte, şi ceea ce intenţionez să fac aici este o schiţă deosebit de sumară şi dogmatică a temelor sale principale. Mă gândesc la proiectul meu ca la o întoarcere, ce durează deja de un deceniu, la problemele filosofice rămase nediscutate de la “Structura revoluţiilor ştiintifice” încoace. Însă ar putea fi descrisă mai general drept un studiu al problemelor ridicate de tranziţia la ceea ce este numit uneori filosofie istorică iar alteori (cel puţin de către Clark Glymour, într-o discuţie cu mine) doar ca o filosofie “uşoară” [soft] a ştiinţei. Aceasta este o tranziţie pentru care mi se acordă prea mult credit, şi de care sunt de asemenea mult prea învinovăţit, decât credeam că mi se cuvine. Dacă vreţi, am fost prezent la crearea ei şi nu era înghesuială prea mare. Dar erau şi alţii prezenţi: Paul Feyerabend şi Russ Hanson, în special; precum şi Mary Hesse, Michael Polanyzi, Stephen Toulmin, şi alţi câţiva. Orice ar fi un Zeitgeist, noi am oferit o ilustrare izbitoare a rolului lui în probleme de ordin intelectual. Întorcându-mă la proiectata mea carte nu veţi fi surprinşi să auziţi că principalele ţinte către care tinde sunt asemenea chestiuni precum raţionalitatea, relativismul şi, în mod deosebit, realismul şi adevărul. Dar nu despre asta este în primul rând vorba în carte, nu ele sunt cele care ocupă cel mai mult spaţiu în ea. Acest rol este preluat de incomensurabilitate [incommensurability]. Nici un alt aspect al “Structurii” nu m-a preocupat atât de mult în cei treizeci de ani de când a fost ea scrisă, iar în această perioadă am ajuns să cred mai tare decât oricând că incomensurabilitatea trebuie să fie o componentă esenţială a oricărui punct de vedere istoric, al unuia bazat pe ideea dezvoltării sau evoluţionist despre cunoaşterea ştiintifică. Înţeleasă aşa cum trebuie – lucru care nu mi-a reuşit întotdeauna – incomensurabilitatea este departe de a fi ameninţarea la adresa evaluării raţionale a pretenţiilor de adevăr [truth claims] aşa cum adesea a părut să fie. Mai degrabă, ea este ceea ce este cerut pentru a reface, din perspectiva dezvoltării ştiinţei, unitatea extrem de necesară pentru Drumul de la “Structură” evaluarea cognitivă. Este nevoie de ea pentru a fi apărate noţiuni precum cele de adevăr şi cunoaştere, de exemplu, de excesele mişcărilor postmoderniste precum programul tare 2 . În mod clar, nu pot spera să realizez toate acestea aici: este un proiect pentru o carte. Dar voi încerca, oricât de schematic, să descriu elementele principale ale poziţiei pe care o dezvoltă cartea. Încep prin a spune câte ceva despre ceea ce consider acum că este incomensurabilitatea, iar apoi voi căuta să schiţez relaţia ei cu întrebările privitoare la relativism, adevăr şi realism. În carte, va figura de asemenea chestiunea raţionalităţii, însă aici nu este spaţiu nici măcar pentru a-i schiţa rolul. Incomensurabilitatea este o noţiune care a apărut pentru mine din încercările de a înţelege pasajele aparent lipsite de sens întâlnite în texte ştiinţifice vechi. În mod obişnuit, ele au fost luate drept dovezi ale opiniilor confuze sau greşite ale autorului respectiv. În schimb, experienţele mele m-au făcut să cred că acele pasaje au fost prost citite: aparenţa lipsei de sens poate fi înlăturată prin recuperarea sensurilor vechi ale unora din termenii implicaţi, sensuri diferite de cele folosite în mod curent după aceea. În perioada de după “Structură”, am vorbit adesea metaforic despre procesul prin care sensuri mai târzii au fost produse din unele mai timpurii ca despre un proces de schimbare a limbajului. Şi, mai recent, am vorbit de asemenea despre recuperarea de către istoric a înţelesurilor vechi mai degrabă ca despre un proces de învăţare a limbajului, decât ca despre unul de felul celui desfăşurat de antropologul imaginar pe care Quine îl descrie în mod eronat drept un traducător radical. 3 Capacitatea de a învăţa un limbaj nu garantează, aşa cum am subliniat, capacitatea de a traduce în sau din acel limbaj. Totuşi, acum metafora limbajului îmi pare mult prea cuprinzătoare. În măsura în care mă interesează limbajul şi înţelesurile – o chestiune la care o să revin curând –, mă interesează de fapt înţelesurile unei clase restrânse de termeni. În mare vorbind, sunt termeni taxonomici sau termeni care desemnează genuri [kind terms], o categorie larg răspândită ce include genuri naturale, genuri artefacte, genuri sociale, şi probabil şi altele. În engleză, clasa lor este co-extensivă, sau aproape astfel, cu termeni care prin ei înşişi ori în expresii potrivite pot primi articolul nehotărât. Aceştia sunt în principal substantivele care permit cuantificarea [count nouns] împreună cu substantivele pentru entităţi care nu pot fi cuantificate [mass nouns], cuvinte care se combină cu substantive numărabile în expresii ce primesc articolul nehotărât. Unii termeni necesită teste suplimentare de corelare, cum este de exemplu cazul sufixelor permisive. Termeni de acest fel au două proprietăţi esenţiale. În primul rând, după cum am arătat deja, sunt marcaţi sau etichetaţi drept termeni care desemnează genuri în virtutea unor caracteristici lexicale precum aceea de a primi articolul nehotărât. A fi un termen care desemnează un gen este astfel tot una cu a fi parte a ceea ce înseamnă cuvântul, parte a ceea ce cineva trebuie să aibă în cap ca să folosească cuvântul în mod corect. În al doilea rând, este vorba de o limitare pe care o numesc uneori principiul nesuprapunerii [no-overlap principle]: doi termeni care desemnează genuri, doi 2 Drumul de la “Structură” termeni cu eticheta gen, nu se pot suprapune în referenţii lor decât dacă sunt într-o relaţie de tipul specie-gen. Nu există câini care sunt şi pisici, nici inele de aur care sunt şi inele de argint ş.a.m.d.: asta este ceea ce face ca pisicile, câinii, argintul şi aurul să fie fiecare un gen. Prin urmare, dacă membrii unei comunităţi lingvistice întîlnesc un câine care este şi pisică (sau, mai realist, o creatură precum ornitorincul [duck-billed platypus]), ei nu pot îmbogăţi pur şi simplu setul de termeni care desemnează categorii, dar trebuie să redefinească o parte a taxonomiei. Pace teoreticienilor referinţei cauzale, “apa” nu s-a referit întotdeauna la H2O. 4 Observaţi acum că trebuie să fie instalată o taxonomie lexicală de un anumit fel înainte ca descrierea lumii să înceapă. Categoriile taxonomice împărtăşite în comun , cel puţin în aria aflată în discuţie, sunt condiţii necesare pentru comunicarea neproblematică, incluzând comunicarea necesară pentru evaluarea pretenţiilor de adevăr. Dacă diferite comunităţi lingvistice au taxonomii care diferă în porţiuni limitate, atunci membrii uneia dintre ele pot face (şi ocazional chiar o fac) enunţuri care, deşi cu înţeles deplin în cadrul acelei comunităţi lingvistice, nu pot în principiu să fie articulate de membrii celeilalte. Pentru a umple golul între comunităţi ar fi necesară adăugarea la lexiconul uneia a unui termen ce desemnează genuri care să se suprapună, să împărtăşească un referent cu un altul care este deja instalat. Dar aceasta este tocmai acea situaţie pe care principiul nesuprapunerii o exclude. Incomensurabilitatea devine astfel un fel de intraductibilitate, localizată într-una sau alta dintre zonele în care cele două taxonomii lexicale diferă. Diferenţele care o produc nu sunt unele vechi, ci unele care încalcă fie condiţia nesuprapunerii, condiţia departajării genurilor, fie o restricţie asupra relaţiilor ierarhice pe care nu o pot numi aici. Încălcările de acest fel nu împiedică înţelegerea intercomunitară. Membrii unei comunităţi îşi pot însuşi taxonomia utilizată de membrii alteia, la fel cum istoricul o face când învaţă să înţeleagă un text vechi. Dar procesul care permite înţelegerea produce bilingvi, nu traducători, iar bilingvismul are un preţ, care va fi în mod special important pentru cele ce urmează. Bilingvul trebuie să îşi amintească întotdeauna în ce comunitate se situează discursul. Folosirea unei taxonomii pentru a enunţa ceva celui care o foloseşte pe cealaltă pune comunicarea în pericol. Daţi-mi voie să formulez aceste aspecte şi în alt mod, ca apoi să fac o ultimă remarcă despre ele. Dată fiind o taxonomie lexicală, sau ceea ce voi numi mai departe doar lexicon, există tot felul de enunţuri diferite care pot fi emise şi tot felul de teorii ce pot fi dezvoltate. Tehnicile standard vor face ca unele dintre acestea să fie acceptate drept adevărate, altele să fie respinse ca fiind false. Dar există de asemenea enunţuri care ar putea fi emise, teorii care ar putea fi dezvoltate, într-o altă taxonomie, dar care nu pot fi făcute cu aceasta şi viceversa. Primul volum al „Semanticii” lui Lyons conţine un exemplu extrem de simplu pe care unii dintre voi îl vor recunoaşte: imposibilitatea traducerii enunţului englezesc „the cat sat on the mat” în limba franceză datorită 3 Drumul de la “Structură” incomensurabilităţii între taxonomiile franceză şi engleză cu privire la materialele de acoperit podeaua. 5 În fiecare caz particular pentru care enunţul englezesc este adevărat, cineva poate găsi un enunţ franţuzesc co-referenţială, unul utilizând „tapis”, altul „paillasson”, iar altul „carpette” şi aşa mai departe. Dar nu există nici un enunţ în franceză care să refere la toate şi doar la situaţiile în care enunţul englezesc este adevărat. În acel sens, enunţul englezesc nu poate fi făcut în franceză. Într-o manieră similară, am arătat în alt loc 6 cum conţinutul enunţului copernican, „planetele se învârt în jurul soarelui”, nu poate fi exprimat printr-o afirmaţie ce invocă taxonomia cerească a enunţului ptolemaic „planetele se învârt în jurul Pământului”. Diferenţa dintre cele două enunţuri nu este pur şi simplu una ce priveşte faptul. Termenul “planetă” apare ca termen care desemnează genuri în amândouă şi cele două genuri se suprapun în calitate de membrii fără ca fiecare să conţină toate corpurile cereşti conţinute în cealaltă. Tot ceea ce se poate spune în această situaţie este că există episoade în dezvoltarea ştiinţifică ce presupun schimbări fundamentale în unele categorii taxonomice care, aşadar, confruntă observatorii de mai târziu cu probleme de felul celor pe care le întâlneşte un etnolog atunci când încearcă să pătrundă într-o altă cultură. O remarcă finală va încheia această schiţă a punctelor mele de vedere curente cu privire la incomensurabilitate. Am descris aceste puncte de vedere ca fiind despre cuvinte şi taxonomie lexicală şi voi continua în acest fel: tipurile de cunoaştere de care mă ocup se prezintă în forme verbale explicite sau în forme simbolice corelate. Dar pot clarifica ce am în minte sugerând că pot vorbi mult mai potrivit despre concepte decât despre cuvinte. Ceea ce am numit o taxonomie lexicală ar putea fi numită mult mai bine schemă conceptuală, unde “noţiunea propriu-zisă” de schemă conceptuală nu este aceea de set de opinii, ci de mod particular de a opera aparţinând unui modul mental, care este o condiţie preliminară pentru a avea opinii, un mod ce de îndată ce furnizează şi leagă setul de opinii care pot să fie concepute. Consider că astfel de module taxonomice sunt prelingvistice şi că le au şi animalele. Probabil că ele au evoluat iniţial din sistemul senzorial, mai precis din cel vizual. În carte voi oferi temeiuri pentru a presupune că ele s-au dezvoltat dintr-un mecanism şi mai fundamental, care permite organismelor vii individuale să reidentifice alte substanţe prin urmărirea traiectoriilor lor spaţio-temporale. Voi reveni la incomensurabilitate, dar daţi-mi voie ca pentru moment să o las deoparte pentru a schiţa cadrul evolutiv în care funcţionează. De vreme ce trebuie să mă mişc din nou repede şi adesea în mod criptic, încep prin a anticipa direcţia în care mă voi îndrepta. În principiu, voi încerca să schiţez forma pe care cred eu că trebuie să o ia orice epistemologie evoluţionistă viabilă. Voi reveni la analogia evoluţionistă introdusă în ultimele pagini ale primei ediţii a “Structurii”, încercând atât să o clarific cât şi să o duc mai departe. În cei treizeci de ani de când am făcut prima mişcare către o abordare evoluţionistă, teoriile ale evoluţiei atât ale speciilor cât şi ale cunoaşterii au 4 Drumul de la “Structură” fost, bineînţeles, transformate în moduri pe care de-abia încep să le descopăr. Încă mai am multe de învăţat, dar mă simt în stare să o fac. Pornesc de la puncte care sunt familiare multora dintre dumneavoastră. Când m-am implicat prima oară, cu o generaţie în urmă, în întreprinderea numită acum adesea abordarea istorică a filosofiei ştiinţei, eu şi mulţi dintre colegii mei gândeam că istoria a funcţionat ca o sursă de dovezi empirice. Aceste dovezi pe care le-am găsit în studiile istorice de caz ne-au forţat să acordăm mai multă atenţie ştiinţei aşa cum era ea de fapt. Acum, cred că am accentuat prea tare aspectul empiric al întreprinderii noastre (o epistemologie evoluţionistă nu trebuie să fie una naturalizată). Ceea ce mi-a apărut ca fiind esenţial nu sunt atât detaliile cazurilor istorice, cât perspectiva sau ideologia pe care atenţia acordată cazurilor istorice o aduce cu ea. Istoricul, iată, alege totdeauna un proces care este deja în desfăşurare, începuturile sale fiind pierdute în timpuri îndepărtate. Opiniile sunt deja instalate; ele asigură baza pentru cercetările aflate în desfăşurare ale căror rezultate le vor schimba în anumite cazuri; în lipsa lor, cercetarea este de neconceput, deşi a existat o lungă tradiţie în care eaa fost practicată în acest fel. Pe scurt, istoricul nu are la dispoziţie o platformă archimediană pentru urmărirea drumului ştiinţei alta în afara celei deja istoric instalate. Dacă abordazi ştiinţa cum trebuie să o facă un istoric, nu este nevoie de multe observaţii cu privire la practica ei actuală pentru a ajunge la concluzii de acest fel. Astfel de concluzii au ajuns până acum să fie aproape general acceptate: abia dacă mai ştiu un fundaţionalist. Dar pentru mine, acest mod de a abandona fundaţionalismul are o consecinţă care merge mai departe, consecinţă care, deşi foarte pe larg discutată, nu este câtuşi de puţin larg şi pe deplin acceptată. Discuţiile pe care le am în minte se desfăşoară, de obicei, sub rubrica raţionalităţii sau relativităţii pretenţiilor de adevăr [truth claims], dar aceste etichete îndreaptă atenţia pe căi greşite. Deşi atât raţionalitatea cât şi relativismul sunt cumva implicate, ceea ce este în mod fundamental în joc este mai degrabă teoria adevărului corespondenţă, noţiunea că atunci când evaluăm legi şi teorii ştiinţifice scopul este de a determina, dacă acestea corespund sau nu unei lumi exterioare, independente de minte. Aceasta este noţiunea care, într-o formulare absolută sau probabilistică trebuie să dispară o dată cu fundaţionalismul. Ceea ce o înlocuieşte va cere în continuare un concept puternic al adevărului, dar nu adevărul corespondenţă, exceptând sensul lui cel mai banal. Daţi-mi voie ca cel puţin să sugerez ce anume implică argumentul. În viziunea evoluţionistă, prentenţiile de cunoaştere ştiinţifică sunt în mod necesar evaluate de pe o platformă archimedeană aflată în mişcare, situată istoric. Ceea ce necesită evaluare nu poate fi o propoziţie individuală, care încorporează o pretenţie de cunoaştere izolată: adoptarea unei noi pretenţii de cunoaştere necesită în mod tipic o ajustare a altor opinii. Nu un întreg corp de pretenţii de cunoaştere va rezulta dacă acea propoziţie ar fi acceptată. Mai degrabă, ceea ce trebuie să fie evaluat este dezirabilitatea unei 5 Drumul de la “Structură” anumite schimbări de opinii, o schimbare care va altera corpul deja existent al pretenţiilor de cunoaştere în aşa fel încât să încorporeze cu un minim de dizlocare, noile pretenţii. Judecăţile de acest fel sunt în mod necesar comparative: care dintre cele două corpuri ale cunoaşterii – cel original sau cel propus ca alternativă – este mai bun pentru a face tot ceea ce oamenii de ştiinţă fac. Şi aşa stau lucrurile dacă ceea ce oamenii ştiinţă fac este să rezolve puzzle-uri (punctul meu de vedere), să îmbunătăţească adecvarea empirică (cel al lui Bas van Frassen), 7 sau să sporească dominaţia elitei conducătoare (ca parodie, poziţia programului tare). Bineînţeles, am propria mea preferinţă în ceea ce priveşte aceste alternative, iar acest lucru contează. 8 Dar o alegere între ele nu este relevantă pentru ceea ce este acum în joc. În judecăţile comparative de tipul celor tocmai schiţate, opiniile împărtăşite în comun nu sunt afectate: ele servesc ca dat pentru scopurile evaluării curente; ele asigură un înlocuitor pentru tradiţionala platformă archimedeană. Faptul că pot fi expuse riscului mai târziu – şi, probabil vor fi –, într-o altă evaluare, este pur şi simplu irelevant. Nimic din ceea ce este legat de raţionalitatea rezultatului evaluării curente nu depinde, de fapt, de adevărul sau falsitatea lor. Ele există, pur şi simplu, ca parte a situaţiei istorice în care este făcută această evaluare. Dar dacă valoarea de adevăr reală a presupoziţiilor împărtăşite care sunt necesare pentru evaluare este irelevantă, atunci nu poate apărea nici întrebarea cu privire la adevărul şi falsitatea schimbărilor făcute sau respinse pe baza acelei evaluări. Câteva probleme clasice în filosofia ştiinţei – cel mai evident fiind cazul holismului duhemian – se dovedesc în această viziune ca fiind datorate nu naturii cunoaşterii ştiinţifice, ci unei greşite percepţii a ceea ce înseamnă justificarea opiniei. Justificarea nu ţinteşte către un scop extern situaţiei istorice, ci, în situaţia dată, ea ţinteşte pur şi simplu, către îmbunătăţirea uneltelor disponibile pentru munca pe care trebuie să o facem. Până la acest punct am încercat să consolidez şi să extind paralela dintre dezvoltarea ştiinţifică şi cea biologică, sugerată la sfârşitul primei ediţii a “Structurii”: dezvoltarea ştiinţifică trebuie văzută ca un proces împins din spate, nu tras din faţă – ca evoluţie din, mai degrabă decât ca o evoluţie către. Făcând această sugestie pretutindeni în carte, paralela pe care o aveam în minte era diacronică, implicând relaţia între opinii ştiinţifice mai vechi şi altele mai noi cu privire la clase de fenomene naturale de acelaşi fel sau care se suprapun. Acum vreau să sugerez o a doua paralelă, mai puţin larg percepută, între evoluţia darwinistă şi evoluţia cunoaşterii, una ce brăzdează sincronic ştiinţele, şi nu diacronic, favorizând-o pe una dintre ele. Deşi am vorbit în trecut, în mod ocazional, despre incomensurabilitatea între teoriile ştiinţelor contemporane specializate, doar în ultimii ani am început să văd semnificaţia ei pentru paralelele dintre evoluţia biologică şi dezvoltarea ştiinţifică. Acele parelele au fost accentuate recent în mod convingător într-un splendid articol al lui Mario Biagioli. 9 Şi pentru el şi pentru mine ele par extrem de importante, deşi le accentuăm pentru motive diferite. 6 Drumul de la “Structură” Pentru a indica ceea ce implică acest lucru trebuie să revin pe scurt la vechea mea distincţie între dezvoltarea normală şi cea bazată pe ideea de revoluţie. În “Structură” aceasta a fost distincţia între dezvoltări care doar adaugă la cunoaşterea existentă şi cele care necesită renunţarea la o parte a ceea ce se credea înainte. În noua mea carte aceasta va apărea drept distincţia între dezvoltări care necesită şi dezvoltări care nu necesită schimbări taxonomice locale. (Schimbarea permite o descriere în mod semnificativ mai nuanţată a ceea ce se întâmplă în timpul schimbării revoluţionare decât cea pe care am putut să o ofer mai înainte.) În timpul acestui al doilea tip de schimbare, se întâmplă şi altceva, ceva ce a fost menţionat numai în trecere în “Structură”. După o revoluţie, există adesea (sau poate că întotdeauna) mai multe specialităţi cognitive sau domenii de cunoaştere faţă de câte erau înainte. Fie că o nouă ramură s-a desprins din trunchi tot aşa precum specialităţile ştiinţifice s-au desprins în trecut în mod repetat din filosofie şi medicină. Fie că o nouă specialitate s-a născut într-un domeniu de aparentă suprapunere între două specialităţi preexistente, cum s-a întâmplat, de exemplu, în cazul chimiei fizice şi al biologiei moleculare. La momentul la care s-a produs, acest al doilea fel de desprindere a fost adesea văzut drept o reunificare a ştiinţelor, după cum a fost chiar cazul celor două episoade tocmai menţionate. Totuşi, o dată cu trecerea timpului, sa observat că noul vlăstar nu ajunge decît rar sau niciodată nu ajunge să fie asimilat de unul din părinţii săi. În schimb, ia naştere încă o specialitate separată, dobândind gradual propriile ei reviste de specialitate, o nouă comunitate profesională, şi adesea şi noi catedre universitare, laboratoare, şi chiar departamente. Cu timpul, o diagramă a evoluţiei domeniilor ştiinţifice, specialităţilor şi subspecialităţilor ajunge să semene izbitor de mult cu o diagramă a copacului evoluţiei biologice produsă de un nespecialist. Fiecare dintre aceste domenii are un lexicon distinct, deşi diferenţele sunt locale, apărând doar ici şi colo. Nu există o lingua franca capabilă să exprime, în întregul ei, conţinutul tuturor sau cel puţin oricărei perechi. Cu multă reţinere, am ajuns să simt din ce în ce mai mult că acest proces de specializare, cu limitările ce decurg din el cu privire la comunicare şi comunitate, este de neevitat, ceea ce reprezintă o consecinţă a primelor principii. Specializarea şi restrângerea ariei de competenţă îmi par acum ca fiind preţul apariţiei unor tot mai puternice instrumente cognitive. Ceea ce este implicat aici este acelaşi tip de dezvoltare a unor instrumente speciale cu funcţii speciale, care are loc şi în practica tehnologică. Şi dacă aşa stau lucrurile, atunci o serie de paralele în plus între evoluţia biologică şi evoluţia cunoaşterii încep să pară ca fiind extrem de importante. Mai întâi, revoluţiile care produc noi diviziuni între domenii în dezvoltarea ştiinţifică sunt foarte asemănătoare cu episoadele specierii [speciation] din cadrul evoluţiei biologice. Paralela biologică a schimbării revoluţionare nu este o mutaţie, aşa cum am crezut mulţi ani, ci o speciere. Iar problemele apărute prin speciere (de exemplu, dificultatea de a identifica un episod al specierii până când nu trece un anumit timp după ce acel episod s-a produs şi imposibilitatea, chiar şi atunci, de a preciza data 7 Drumul de la “Structură” producerii sale) sunt foarte asemănătoare acelora reprezentate de shimbările revoluţionare şi de emergenţa şi individualizarea unor noi specializări ştiinţifice. A doua paralelă între dezvoltarea biologică şi cea ştiinţifică, la care mă voi întoarce în secţiunea de finală, are în vedere unitatea care este supusă specierii (a nu fi confundată cu o unitate a selecţiei). În cazul dezvoltării biologiei, este vorba de o populaţie izolată din punct de vedere al reproducerii, o unitate a cărei membrii împărtăşesc colectiv fondul genetic comun, care asigură atât propria perpetuare a populaţiei, cât şi continua sa izolare. În cazul dezvoltării ştiinţifice, unitatea este o comunitate de specialişti care comunică între ei, o unitate a cărei membrii împărtăşesc un lexicon ce asigură baza atât pentru dirijarea cât şi evaluarea cercetărilor lor şi care simultan, prin îngrădirea unei comunicării depline cu cei din afara grupului, menţine starea ei de izolare în raport cu practicanţii altor specialităţi. Pentru oricine preţuieşte unitatea cunoaşterii, acest aspect al specializării – deosebirea lexicală sau taxonomică, cu limitările care decurg în ceea ce priveşte comunicarea – este o condiţie ce trebuie deplânsă. Dar o astfel de unitate poate fi în principiu un ţel de neatins, iar urmărirea sa energică poate pune în pericol creşterea cunoaşterii. Diversitatea lexicală şi limita principală pe care o impune comunicării pot să constituie mecanismele de izolare necesare dezvoltării cunoaşterii. Este foarte probabil ca mai degrabă specializarea care decurge pe baza diversităţii lexicale să fie cea care permite ştiinţelor, înţelese în mod colectiv, să soluţioneze problemele [puzzle] puse de o clasă mai largă de fenomene naturale, decât ar putea-o face o ştiinţă omogenă din punct de vedere lexical. Deşi întâmpin acest gând cu sentimente amestecate, sunt tot mai convins că o clasă limitată de posibili parteneri pentru dezvoltarea unei comunicări fertile este precondiţia esenţială pentru ceea ce este cunoscut ca progres atât în dezvoltarea biologică cât şi în cea a cunoaşterii. Când am sugerat ceva mai devreme că incomensurabilitatea, înţeleasă în mod adecvat, ar putea da la iveală sursa acelei unităţi cognitive şi a autorităţii în ştiinţe, rolul ei ca mecanism izolator era o precondiţie pentru subiectul pe care l-am avut în principal în minte, acela la care mă voi întoarce acum. Această referire la “comunicare”, pentru care voi substitui de acum încolo termenul “discurs”, mă face să mă întorc la problemele privind adevărul, şi astfel la locul unităţii pe care tocmai am refăcut-o. Am spus ceva mai devreme că trebuie să învăţăm să nu apelăm la nimic de felul teoriei corespondenţei adevărului. Dar ceva de felul teoriei redundanţei adevărului trebuie să o înlocuiască neapărat, ceva care să introducă legi minimale ale logicii (în particular, legea noncontradicţiei) şi care să le adauge o precondiţie pentru raţionalitatea evaluărilor. 10 În această perspectivă, aşa cum aş vrea eu să o utilizez, funcţia esenţială a conceptului de adevăr este de a cere alegerea între acceptarea şi respingerea unui enunţ sau a unei teorii în baza faptelor împărtăşite de toţii. Daţi-mi voie să schiţez ce am în minte. 8 Drumul de la “Structură” Ian Hacking, în încercarea de a denatura aparentul relativism asociat incomensurabilităţii, a vorbit despre modul în care noi “stiluri” introduc în ştiinţă noi candidaţi pentru valorile de adevăr şi fals. 11 De atunci, mi-am dat seama treptat (reformularea ideii este încă în curs de realizare) că unele din punctele centrale ale concepţiei mele sunt de departe mult mai bine formulate dacă ele sunt făcute fără a vorbi despre enunţuri ca fiind ele însele adevărate sau false. În schimb, evaluarea unui enunţ ştiinţific ar trebui să fie înţeleasă drept conţinând două părţi care sunt rareori separate. În primul rând, să determinăm statutul enunţului: este el un candidat pentru valorile de adevăr şi fals? Răspunsul la această întrebare, după cum veţi vedea în curând, depinde de lexicon. Iar în al doilea rând, presupunând un răspuns pozitiv la prima chestiune, este enunţul asertabil din punct de vedere raţional? Fiind dat un lexicon, răspunsul la această întrebare poate fi găsit în mod adecvat numai prin ceva de felul regulilor normale ale întemeierii enunţurilor prin raportarea la fapte. În această reformulare, a declara o afirmaţie drept candidat pentru adevăr sau fals înseamnă a o accepta drept piesă într-un joc de limbaj ale cărui reguli interzic asertarea unei propoziţii şi a contrarei ei. O persoană care încalcă această regulă se declară în afara jocului. Dacă cineva încearcă totuşi să continue jocul, atunci discursul eşuează; integritatea comunităţii lingivistice este ameninţată. În mod asemănător, deşi mult mai problematic, regulile se aplică nu doar propoziţiilor contrare, ci, mai general, şi celor care sunt incompatibile din punct de vedere logic. Există, bineînţeles, jocuri de limbaj fără regula non-contradicţiei şi suratele ei: de exemplu, poezia şi discursul mistic. Există, de asemenea, chiar şi în jocurile cu enunţuri declarative, căi recunoscute de a încălca regula, permiţând şi chiar exploatând folosirea contradicţiei. Metafora şi alţi tropi sunt exemplele cele mai elocvente; mai importante pentru scopurile prezente sunt reafirmările unor opinii din trecut de către istorici. (Deşi afirmaţiile originale erau candidate pentru adevăr sau fals, reafirmările de mai târziu ale istoricului – făcute de un bilingv vorbind limba unei culturi membrilor celeilalte culturi – nu sunt.) Dar, în ştiinţă şi în multe alte activităţi ale unei comunităţi, astfel de mecanisme de întrerupere sunt parazitare în raport cu discursul normal. Iar aceste activităţi – acelea care presupun adeziunea normală la regulile jocului adevărului şi falsului – sunt un ingredient esenţial a ceea ce leagă comunităţile între ele. Într-o formă sau alta, regulile jocului adevărului şi falsului sunt astfel universale, comune pentru toate comunităţile umane. Însă rezultatul aplicării acestor reguli variază de la o comunitate lingvistică la următoarea. În discuţia dintre membrii comunităţilor cu lexicoane structurate diferit, asertabilitatea şi întemeierea enunţurilor prin raportare la fapte joacă acelaşi rol pentru amândouă numai în anumite arii (sunt întotdeauna multe astfel de arii) unde cele două lexicoane sunt congruente. Acolo unde lexicoanele părţilor diferă, un şir dat de cuvinte reprezenta enunţuri diferite pentru fiecare parte. Un enunţ poate fi un candidat pentru adevăr sau fals într-un lexicon fără a avea acelaşi statut în altul. Şi chiar şi atunci când este aşa, cele două enunţuri nu vor fi la fel: deşi frazate 9 Drumul de la “Structură” în mod identic, temeiurile puternice ale uneia nu trebuie să fie valabile şi pentru celălalt. Eşecurile comunicării sunt inevitabile, iar bilingvul este forţat să îşi amintescă tot timpul ce lexicon este în funcţie, în care comunitate apare discursul, tocmai pentru a le evita. Bineînţeles, aceste eşecuri în comunicare apar: ele sunt o caracteristică semnificativă a episoadelor la care m-am referit în Structură folosind termenul de ‘crize’. Consider că sunt simptome cruciale ale procesului de speciere [speciation-like process] prin care noi discipline apar, fiecare cu lexiconul ei, şi fiecare cu aria sa de cunoaştere. Prin aceste divizări creşte cunoaşterea, am sugerat eu. Iar nevoia de a menţine discursul, de a continua jocul enunţurilor declarative, este cel care forţează aceste divizări şi fragmentarea cunoaşterii care rezultă. Închei cu câteva remarci scurte şi cu caracter provizoriu cu privire la ce decurge din această poziţie, ca relaţia dintre lexicon – taxonomia împărtăşită a unei comunităţi lingvistice – şi lumea pe care membrii acelei comunităţi o locuiesc împreună. În mod clar, nu poate fi poziţia pe care Putnam o numea realism metafizic. 12 Atâta vreme cât structura lumii poate fi obiectul experienţei şi experienţa poate fi comunicată, este constrânsă de structura lexiconului comunităţi care locuieşte în această lume. Fără îndoială, unele aspecte ale acelei structuri lexicale sunt determinate biologic, ele sunt produsele unei filogenii comune. Dar, cel puţin la creaturile evoluate (şi nu doar la cele înzestrate lingvistic), aspecte semnificative sunt determinate şi prin educaţie, printr-un proces de socializare, adică prin acel proces care iniţiază neofiţii în comunitatea părinţilor şi celor asemenea lor. Creaturi cu aceeaşi zestre biologică pot avea experienţe asupra lumii prin intermediul lexicoanelor care sunt structurate diferit în locuri diferite, iar în acele zone ei nu vor putea să comunice întreaga lor experienţă de cealaltă parte a separării lexicale. Deşi indivizii pot aparţine mai multor comunităţi inter-relaţionate (adică, să fie plurilingvi), ei au experienţa unor aspecte ale lumii în mod diferit după cum se mişcă de la o comunitate la alta. Astfel de remarci sugerează că lumea este cumva dependentă de minte [mind-dependent], poate o invenţie sau construcţie a creaturilor care o locuiesc; iar asemenea sugestii au fost urmate în ultimii ani pe scară largă. Dar metafora invenţiei, construcţiei, şi a dependenţei de minte sunt în mare măsură înşelătoare în două privinţe. Mai întâi, lumea nu este inventată sau construită. De fapt, creaturile cărora li se impută responsabilitatea acestui lucru găsesc lumea deja la locul ei, doar rudimentele ei la naştere, deplina ei actualitatea crescând pe parcursul socializării lor educaţionale, socializare în care exemplele cu privire la modul în care este lumea joacă un rol esenţial. Mai departe, acea lume a fost dată noilor locuitori ca obiect al experienţei, în parte în mod direct, în parte indirect, prin moştenire, o moştenire care încorporează experienţa strămoşilor lor. Ca atare, ea este pe deplin solidă: câtuşi de puţin respectuoasă faşă de aşteptările şi dorinţele unui observator; destul de capabilă să furnizeze temeiuri decisive împotriva ipotezelor inventate care nu se potrivesc comportamentului ei. Creaturile care se nasc în interiorul ei trebuie să o ia aşa cum o găsesc. Ele 10 Drumul de la “Structură” pot, bineînţeles, să interacţioneze cu ea, modificând-o şi modificându-se pe ele însele în proces, iar lumea populată, astfel modificată, este cea pe care o vor găsi generaţiile care vor urma. Această remarcă se apropie de cea de mai înainte cu privire la natura evaluării văzută dintr-o perspectivă evoluţionistă: ceea ce cerea evaluare acolo nu era opinia, ci schimbarea opiniei sub unele aspecte, restul rămânând nemodificat; aici, ceea ce oamenii pot produce sau inventa nu este lumea, ci schimbări în unele aspecte ale ei, echilibrul rămânând ca mai înainte. În ambele cazuri, schimbările care pot fi făcute nu sunt introduse după bunul plac. Cele mai multe propuneri de schimbări sunt respinse pe baza dovezilor faptice; natura celor care rămân poate fi rar prevăzută, iar consecinţele acceptării uneia sau alteia se dovedesc adesea a fi nedorite. Poate o lume care se modifică cu timpul şi de la o comunitate la cea următoare să corespundă acelui ceva la care ne referim în general prin “lumea reală”? Nu văd cum i se poate respinge dreptul la acel titlu. Ea asigură mediul, scena pentru întreaga viaţă individuală şi socială. Unei astfel de vieţi ea îi impune constrângeri rigide; continuarea existenţei depinde de adaptarea la ele; iar în lumea modernă activitatea ştiinţifică a devenit un instrument important al adaptării. Ce se poate cere în mod raţional de la o lume reală? În penultima propoziţie, cuvântul ‘adaptare’ este în mod clar problematic. Se poate spune în mod adecvat despre membrii unui grup că se adaptează la mediul pe care ei îl ajustează în mod constant pentru a se potrivi nevoilor lor? Sunt creaturile cele care se adaptează la lume sau lumea este cea care se adaptează la creaturi? Nu implică acest mod de a vorbi o plasticitate incompatibilă cu rigiditatea constrângerilor care fac lumea reală şi care a făcut posibilă descrierea creaturilor ca fiind adaptate la aceasta? Aceste dificultăţi sunt autentice, dar ele intervin în mod necesar în orice şi în toate descrierile unui proces evolutiv nedirecţionat. O problemă identică, de exemplu, este în prezent subiectul unor îndelungi discuţii în biologia evoluţionistă. Pe de o parte, procesul evolutiv dă naştere unor creaturi din ce în ce mai adaptate la o nişă biologică din ce în ce mai îngustă. Pe de altă parte, nişa la care se adaptează ele cu populaţia ei este recunoscută doar în mod retrospectiv: ea nu are nici o existenţă independentă de comunitatea care este adaptată ei. Prin urmare, ceea ce întradevăr se dezvoltă sunt creaturile şi nişele împreună: ceea ce creează tensiunea inerentă discuţiei despre adaptare, dacă discuţia şi analiza sunt posibile, este nevoia de a trasa o linie între creaturi în interiorul unei nişe, pe de o parte, şi mediul lor “extern”, pe de alta. Nişele pot să nu pară a fi lumi, dar diferenţa este una de viziune. Nişele sunt acolo unde trăiesc alte creaturi. Le vedem din afară şi astfel în interacţiune fizică cu locuitorii lor. Dar locuitorii unei nişe o văd din interior şi interacţiunile lor cu ea sunt pentru ei mediate din punct de vedere intenţional prin ceva de genul unei reprezentări mentale. Din perspectivă biologică, o nişă este lumea grupului care o locuieşte, tocmai aceasta făcând din ea o nişă. Din punct de vedere 11 Drumul de la “Structură” conceptual, lumea este reprezentarea noastră despre propria noastră nişă, reşedinţa unei comunităţi umane particulare cu ai cărei membri interacţionăm în mod curent. Rolul de constituire a lumii atribuit aici intenţionalităţii şi reprezentărilor mentale trimite la o temă caracteristică punctului meu de vedere pe tot parcursul dezvoltării sale: comparaţi apelurile mele de mai devreme la schimbările de Gestalt, la vedere ca înţelegere ş.a.m.d.. Acesta este aspectul lucrării mele care, mai mult decât oricare altul, a sugerat că am considerat lumea ca fiind dependentă de minte [mind-dependent]. Dar metafora lumii dependente de minte – la fel ca şi suratele ei, lumea construită sau inventată – se doveşte în mod profund înşelătoare. Practicile de grup şi grupurile sunt cele care constituie lumi (şi ele sunt constituite de acestea). Iar practica în lumea unora dintre acele grupuri este ştiinţă. Unitatea elementară prin care se dezvoltă ştiinţele este astfel, după cum am subliniat mai înainte, grupul, iar grupurile nu au minţi. Sub titlul nefericit “Sunt speciile indivizi?”, 13 teoriile din biologia contemporană oferă o paralelă importantă. Într-un anumit sens, organismele care procrează, cele perpetuează specia sunt unităţile ale căror activitate permite evoluţiei să aibă loc. Dar pentru a înţelege rezultatul acelui proces trebuie văzută unitatea evolutivă (a nu se confunda cu o unitate de selecţie) drept zestrea genetică împărtăşită de acele organisme, organismele ce poartă zestrea genetică servind ca părţi care, prin reproducere bisexuală, schimbă gene în interiorul populaţiei. Evoluţia cognitivă depinde, în mod similar, de schimbul, de enunţuri într-o comunitate, prin discurs. Deşi unităţile care schimbă aceste enunţuri sunt oamenii de ştiinţă individuali, înţelegerea înaintării cunoaşterii, rezultatul practicii lor, depinde de considerarea ca atomi constitutivi ai unui întreg mai mare, şi anume, comunitatea practicanţilor unei specialităţi ştiinţifice. Primatul comunităţii asupra membrilor ei este de asemenea reflectat în teoria lexiconului, unitatea care încorporează structurile conceptuale sau taxonomice împărtăşite, care leagă comunitatea şi în acelaşi timp o izolează de alte grupuri. Să ne imaginăm lexiconul ca un modul în capul unui individ, membru al grupului. Se poate arăta (deşi nu aici) că ceea ce caracterizează membrii grupului este posesia nu a unor lexicoane identice, ci a unora reciproc congruente, a unor lexicoane cu aceeaşi structură. Structura lexical care caracterizează un grup este mult mai abstractă decât, lexicoanele individuale sau modulele mentale care o conţin, diferite în ceea ce priveşte forma. Iar doar acea structură, şi nu diferitele încorporări individuale este ceea ce trebuie să împărtăşească membrii comunităţii. Mecanismele taxonomizării sunt în această privinţă ca şi funcţia ei: nici una nu poate fi pe deplin înţeleasă decât ca înrădăcinată în comunitatea pe care o serveşte. Probabil a devenit clar până acum că poziţia pe care o dezvolt este un fel de kantianism post-darwinist. Ca şi categoriile lui Kant, lexiconul furnizează precondiţiile experienţei posibile. Dar categoriile lexicale, spre deosebire de strămoşii lor kantieni, se pot schimva şi se schimbă atât 12 Drumul de la “Structură” cu timpul, cât şi cu trecerea de la o comunitate la alta. Bineînţeles, nici una dintre aceste schimbări nu este prea vastă. Indiferent dacă comunităţile respective sunt desfăşurate într-un timp sau într-un spaţiu conceptual, structurile lor lexicale trebuie să se suprapună în majoritatea cazurilor, căci altfel nu ar exista capete de pod care să permită unui membru al uneia să dobândească lexiconul celeilalte. Nici nu ar fi posibil pentru membrii unei singure comunităţi ca în absenţa unei suprapuneri majore să evalueze noi propuse teorii atunci când acceptarea lor necesită o schimbare lexicală. Cu toate acestea, mici schimbări pot avea efecte la scară largă. Revoluţia copernicană, în mod special, oferă ilustrări foarte cunoscute. La baza tuturor acestor procese de diferenţiere şi schimbare, trebuie, bineînţeles, să stea ceva permanent, fix şi stabil. Dar, la fel ca Ding an sich-ul lui Kant acest ceva este inefabil, nu poate fi descris şi discutat. Localizat în afara spaţiului şi timpului, această sursă kantiană de stabilitate este întregul din care au fost fabricate atât creaturile cât şi nişele lor, atât lumea “internă” cât şi cea “externă”. Experienţa şi descrierea sunt posibile doar separând între descris şi cel care descrie, iar structura lexicală care marchează acea separaţie o poate face în feluri diferite, fiecare dintre ele dând naştere unei forme de viaţă diferită, deşi niciodată pe deplin diferită. Unele căi sunt mult mai potrivite pentru anumite scopuri, iar altele pentru alte scopuri. Dar nici una nu va fi acceptată ca fiind adevărată sau respins ca falsă; nici una nu oferă un acces privilegiat la o lume reală, ca opusă uneia inventate. Modurile de a fi în lume [the ways of being-in-the-world] pe care le oferă un lexicon nu sunt candidaţi pentru adevăr sau fals. Traducere de Cristian Ducu şi Izabella Ghiţă [N. tr.] Acest text a fost prezentat de Thomas Kuhn în 1990 la colocviul organizat de Asociaţia Americană pentru Filosofia Ştiinţei şi publicat în actele întâlnirii respective. Traducerea de faţă s-a făcut după textul republicat în volumul Thomas S. Kuhn, The Road Since Structure; Ed. J. Conant & J. Haugeland, University of Chicago Press, Chicago, 2000. Titlul se referă la cartea “Structura revoluţiilor ştiinţifice”, a cărei primă ediţie a fost publicată în 1962. 2 [N. tr.] Este vorba de “programul tare” în sociologia ştiinţei. Vezi contribuţia lui B. Barnes şi D. Bloor, Relativism, raţionalism şi sociologia cunoaşterii, în acest volum. 3 T.S. Kuhn, Commensurability, Comparability, Communicability; în "Philosophy of Science Association: Proceedings of the 1982 Biennial Meeting of the Philosophy of Science Asssociation", vol. 2, Ed. P.D. Asquith & T. Nickles, Philosophy of Science Association, East Lansing (MI), 1983, pp. 669-688. 4 T.S. Kuhn, What are Scientific Revolutions; în „Occasional Paper”, vol. 18, Center for Cognitive Science, Massachussets Institute of Technology, Cambridge (Mass.), 1981; retipărit în L. Krüger, L.J. Daston, şi M. Heidelberger (ed.), The Probabilistic Revolution, vol. I: “Ideas in History”; MIT Press, Cambridge (Mass.), 1987, pp. 722; de asemenea, retipărit în acest volum drept eseul I; T.S. Kuhn, Dubbing and Redubbing: The Vulnerability of Rigid Designation; în C. W. Savage, “Scientific Theories”; University of Minnesota Press, Minneapolis, 1990, pp. 309-314. 5 J. Lyons, Semantics; Cambridge University Press, Cambridge, 1977, vol. I, pp. 237-238. 6 Th. Kuhn, What are Scientific Revolutions; p. 8. 7 Bas van Frassen, The Scientific Image; Clarendon, Oxford, 1980. 8 T.S. Kuhn, Rationality and Theory Choice; în “Journal of Philosophy”, vol. 80, 1983, pp, 563-570. 9 M. Biagioli, The Anthropology of Incommensurability; în “Studies in History and Philosophy of Science”, vol. 21, 1990, pp. 183-209. 10 P. Horwich, Truth; Blackwell, Oxford, 1990. 13 1 Drumul de la “Structură” 11 I. Hacking, Language, Truth, and Reason; în M. Hollis & S. Lukes (ed.) – Rationality and Relativism; MIT Press, Cambridge (Mass.), 1982, pp. 49-66. 12 H. Putnam, Meaning and the Moral Sciences; Routledge, London, 1978, pp. 123-138. 13 D. J. Hull oferă o introducere folositoare în această literatură: Are Species Really Individual?, în “Systematic Zoology”, vol. 25, 1976, pp. 174-191. 14